Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Râsul, tristețea și scena

        de Gabriel Coșoveanu

Teatrul lui Matei Vișniec (absolvent de filosofie, trăitor în Franța din 1987) constituie o revelație. Mai întîi, în sens larg, pentru publicul românesc silit de istorie să-l descopere după ce piesele au făcut carieră mondială. Apoi, pentru amatorii de dramaturgie intens poetizată plină de tulburătoare accente din arealul absurdului, modalitate ce repune pe tapet controversatul raport dintre literaritate și teatralitate. Chestiune „arzătoare” încă de la Camil Petrescu, unde însă tensiunile taxonomice apăreau din suprasaturarea intelectualistă a replicilor. Vișniec a fost și rămâne un autor dificil de pus în scenă datorită lirismului său de substanță, creat de un aliaj fragil între atroce și hieratic. Ideea de spectacol dă dureri de cap oricărui regizor – totul mizează pe atmosferă. Piesele sale (grupate, într-o a doua ediție, de Cartea Românească, anul acesta, în două foarte elegante volume, cu genericele Groapa din tavan și, respectiv, Păianjenul în rană) au în comun tema supraviețuirii. Oricît am căuta să evităm, din cauza demonetizării ei, amprenta, nu atît politică ori socială, cît mentalitară, a conștiinței din Est, nu vom face decît să falsificăm mesajul. Cadrul existenței sub dictatură transpare din psihologia meandrică, bîntuită de spaime aproape medievale ale unei comunități simultan troglodite și sofisticate. O existență originală, am zice, de unde talentul poate scoate efecte realmente inedite și penetrante, cum face, mutatis mutandis, un Lucian Pintilie. Modelul  lumii pe dos – croit de monștri și suportat în catacombe fizice ori interioare, de ființe pândite de alienare, furnizează principalele strategii dramatice. Dacă urmărim elementele unei morale implicite, descoperim că sensul lumii nu este lumea și, evident, nici nu se găsește în ea. Dincolo de frica ubicuă și de sentimentul catastrofei iminente, amintind cumva de Beckett), descifrăm ideea că trancendența există, sau istoria nu este investită cu nici un sens. De accea, în peisajul infectat de ipocrizie și cinism, unele personaje scrutează cerul intuindu-și dependența de el  (ca în Buzunarul cu pîine) sau se înalță misterios spre alte sfere imitând figuri ale Vechiului Testament, a căror dispariție pămînteană nu echivalează cu moartea (vezi Bine, mamă, daŽ ăștia povestesc în actuŽ doi ce se întîmplă-n actuŽ întîi). Alt text, cutremurător în ciuda scurtimii lui extreme, îl convoacă pe însuși Mîntuitorul aflat pe cruce și flancat de doi muribunzi iluminați la vederea suferinței insuportabile (Păianjenul în rană). Mutanții – psihologic vorbind, dedublați, autiști sau cu alte tulburări de personalitate – de pe scenă sînt niște victime livrate bavardajului și entropiei. Cât de atașat crepuscularului este cadrul acesta atipic, dens în latențe tragice, ne-o spune însuși scriitorul: „Am trăit într-o lume de învinși și am învățat să descifrez angoasele acestora, stratagemele lor pentru a supraviețui, sufletul lor obosit. Am fost întotdeauna mai fascinat de învinși decît de învingători ; dacă lumea pe care o explorează eul e o lume pe cale de dispariție, agonia acestei dezagregări rămâne mai lungă decât viața acelora ce-o observă”. Pentru sublinierea calității profund enigmatice a dramelor existențiale, Vișniec adaugă, în spirit etern avangardist: „Universul pieselor mele se situează la frontiera dintre grotesc și poezie, aceste două forțe care organizează întregul timp al existenței noastre de o manieră câteodată atât de discretă că îmbătrânim fără măcar să le observăm.”

Mai toți protagoniștii manifestă o foarte caracteristică – și antidemocratică – iritabilitate. Preocupați să se denigreze reciproc, animați, la răstimpuri, de inspirate pledoarii pro domo, ei părăsesc șinele logicii, abandonând omenescul pentru a se instala în acea stare imposibilă, neproductivă, aproape oligofrenică, la care, altădată, Sorescu se referea folosind termenul „nervi”. Așadar, nervii tuturor, ritmic, se întind îngrijorător, mărturisind neputința funciară a lumii ce-și refuză libertatea. Bufonul e nelipsit din scenă, trăind metaforic, după legi obscure din care ne sunt prezentate doar efectele.  Cauzele deselor autocontradicții ne scapă sau, mai bine zis, ironizează cumplit acea vorbă socotită tabu, cum că omul ar fi măsura tuturor lucrurilor. Aspectul se vede mai bine în Angajare de clovn, unde trei „artiști” crepusculari concurează pentru un iluzoriu post, trecând de la amoralism la aruncarea disperată în rol, pînă la, pentru unul dintre ei, marginea fatală a experienței.

Dar clovnul deține, iritat îndeajuns, și armele ce seamănă teroarea. Și nu aș scăpa ocazia de a aminti titlul, cît și tulburătoarea materie a cărții lui Norman Manea, Despre clovni: Dictatorul și Artistul. La Matei Vișniec, cele două paradigme apar interșanjabile, versatilitatea asumată sugerând și elementele paratextului dramatic. Subtitlul la Artur, osînditul, este Mascaradă în trei acte, iar la Bine, mamă... sună astfel : Fantezie, mascaradă, bufonerie și experiment în două acte. Asistăm, inițial contrariați, la aleatoriul manierei de a trece rapid din oprimat în opresor, de la umilință la megalomanie, manevre în care sunt experte personajele recurente Grubi și Bruno. Călătorul prin ploaie (numit, provocator „poem în două părți”) oferă, pe lîngă comedia agresiunii perpetue într-un univers închis, sufocant (o „gară moartă”), pe unde nu a trecut niciodată nici un tren, mostre de onirism bine temperat, în stilul lui Gellu Naum : „Fiecare oraș are un acoperiș enorm, în care sînt tăiate mii de ferestre... În mijlocul fiecărui oraș crește cîte un arbore și în fiecare arbore crește un fruct. Toamna, fructul plesnește și din el iese o pasăre care mai apoi locuiește în arbore. La început păsările sînt vorbitoare și dacă știi cum să le întrebi afli o mulțime de lucruri despre lumea din care vin”. Detenta „artistică” a unor personaje contrastează violent cu accesele „dictatoriale” prezente la majoritatea protagoniștilor, egal de fricoși și sadici. Cu numeroase sugestii din cartea lui Fellini (I clowns), ghid și pentru Vișniec, Norman Manea are o izbucnire la adresa tiranului de pînă în 1989, în termenii lui Grubi și Bruno: „Caraghiosul ! Agramatul ! Parvenitul ! Bîlbîitul! Maimuțoiul! Mangafaua! Limbricul! Pișăciosul! Scîrnăvia!”. Piesa Țara lui Gufi, reconstituie, în linii îngroșate, dar și transfigurate folcloric, România „epocii de aur” sub clovnul sinistru declarat „genial”. Cu observația că invenția verbală la Vișniec, angajează, ludic cel mai adesea, cam toate registrele limbii, activîndu-i întreg setul de funcții definit de Jakobson. Rezultatul constă, de regulă, în forjarea unui text a cărui forță trebuie căutată în irezistibilul umor trist. Despre ignoranta Iola, fiica autocratului patologic Gufi, se vorbește astfel: „Zeno (scârbit): «E căznită rău»; Bubi: «E capră ca o vacă»; Zeno: «E-ncâlcită»”. Tatăl, contrariat de înjurăturile suficiente ale odraslei, pe fondul isterico-poltron al curtenilor abrutizați, formulează enorm, pantagruelic: „N-ai cultură... Nu cunoști muzica, nu cunoști poezia, nu cunoști cibernetica, nu cunoști antropologia, geologia, epistemologia, geografia, paleontologia, fiziopatologia, farmacologia, psihologia, sociologia, radiologia, radiolocația, arheologia, plastografia, anatomia, fiziologia, igiena, geometria, algebra, speologia, istoriologia și nici desenul tehnic. Ce ne facem?”.

Desigur, nu se întrevede vreo soluție la întrebarea pusă de Gufi; frenezia marelui Circ, cu expresia lui Fellini, îi ia în stăpînire, maladiv, pe toți. Ce poate decurge din voioasa iresponsabilitate aflăm din cîteva piese care forează în miezul comportamentului belicos: Groapa din tavan, Caii la fereastră, Dinții. Actorii, în general, vor fi puși să caute prin „tomberoane” sensuri pierdute, să molfăie sau să clepfăie, să-și însușească termeni inventați și savante construcții calamburistice. Dar nu mai puțin vor fi ei nevoiți să caute candoarea în gesturi grobiene, tot fellinian sau, mai degrabă, ca în Antonioni.

După remarca exegeților (Valentin Silvestru), aspectul general e „goyesc”. Peste „decadența” de care se plîng Grubi și Bruno cade o exasperantă ploaie; peste limbajul articulat se așează, ca un fel de voce cosmică alterată, mesajul bizar al unei gropi vag antropomorfizate, „cu toane”. Percepția multidimensională a timpului și spațiului (ca în Trei nopți cu Madox) și investigarea reificării (Sufleurul fricii), plus clovneriile demise din orice proces determinist au putut aminti de Ionesco, Buzzati, Kafka, Arrabal, Pinter sau Mazilu. Una dintre piese este intitulată, empatic, Ultimul Godot. Originalitatea lui Vișniec rezidă, până la urmă, în capacitatea de absorbție a lecțiilor dramatice care-l preced, până la personalizarea afabulației încadrabilă în poetica postmodernismului. Liantul secvențelor vehemente logic și lingvistic este, de obicei, metatextul. Citabile în acest sens sînt replici din Bine, mamă...; nucleele teoretizante în cheie autoirionică au ca destinație tulburarea sălii de spectacol, cu deranjarea spectatorilor de pe scaune. Se strigă: „Moarte autorului !”, „Teatrul se va juca în stradă [...]!” și „Spectatorii au fost aboliți![...] Orice spectator poate fi omorât ca un câine de către orice actor !”.

Subminarea convențiilor teatrale face obiectul unui text „scandalos” precum Spectatorul condamnat la moarte. Cineva declară că „piesa a fost găsită într-o ladă de gunoi”, iar spectatorul, găsit vinovat probabil (pentru că „acuzatorul” nu este deloc clar în rechizitoriul său, altminteri fulminant) pentru complacerea în circ (cu „dictatori” și „artiști”, neapărat, cum afirmă N. Manea), este invitat patetic „să fie bărbat” și să-și „tragă un glonte în cap”. Confruntat cu ipoteza eșecului persuasiunii, tribunalul conchide: „Dacă nu-l putem omorî, măcar să-l judecăm [...] pînă la moarte”.

În plină ascensiune, Matei Vișniec candidează, cu serioase șanse pentru o poziție de vârf în dramaturgia contemporană românească și nu numai. Nu putem să nu recunoaștem că experiența de estic (și de „transfug” hărțuit de comuniști) are un cuvînt greu de spus. Oricum, viața lui August Prostul (personaj al lui Norman Manea, inspirat de Fellini), a supraviețuitorului August Prostul, adică Păgubosul, apare în toată măreția (eventuală) și abjecția (obligatorie) ei în piesele lui Matei Vișniec.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri