lui Paul Aretzu

Câtă vreme nu reuşim măcar să ne menţinem

sufletul în forma-n care

ni l-au născut mamele,

zadarnic încercăm să-i cunoaştem naturii

părţi din biografia-i plină de plângeri.

Ca un produs al uitării de-acum şi de mâine.

Zadarnic încercăm să vedem de ce-n restul

cărnii nu se află

ceea ce e doar o taină în creier.

De ce neînţelesurile nu sunt decât

o alcătuire a limbii. Şi nu darul

de-a creşte ca rezultat al experienţei.

De ce mila-nvinge râsul jupuit

prin toate pădurile vecine cu îngrijorarea

şi capete de sălbăticiuni ajung triste

pe masa mea de scris.

Vândute de negustorii de suflete rătăcite.

De-aceea-n somn îmi trag cearceaful peste cap,

îmi trag capul peste umeri,

ca-n gaura din piept să ascult copilul durerii

cum îmi citeşte colile

ce pe întuneric timpul mi le-a scris.

Ca-n ele să-şi regăsească

·fugarul său mister, vuind din altă lume

În ochiuri de apă limpede dintr-un sat

copilul Iisus îşi încerca minunea puterii,

încât peşti coloraţi zvâcnit-au vii prin unde

sub priviri de azur, în umbrele-nserării.

Dar cei din jur n-au priceput efectul

acestui exerciţiu sfânt de rugăciune

propus de Tatăl: să-l înveţe mai târziu

Pescarul de oameni, pelerin prin lume.

Şi când tălpile inocente pe ape au călcat,

ele-au plutit deasupra ca razele-n răsfrângeri.

De-au tresărit îndurerate-n cereştile grădini

aripile de fum, la cohorte de îngeri.

Că ecoul acelui mers era ruga din Ghetsimani,

sub măslini, noaptea. Şi-al Golgotei ecou.

Când Iisus, în infernul pământean, singur a rămas

să-şi asculte inima cum ţipă-n sânge din nou.

Când ne-am întors din peştera lui Pan,

la marginea oraşului

răşina brazilor înălţa mătăsuri la cer

ca pe-o ofrandă a lutului cu oglinzi de mărgean.

Divinul să-i perceapă fugarul său mister.

Că plângerile lumii înmugurite-n noaptea

de opt septembrie

abandonate se credeau de-a orei îngrădire.

Dar în seraiul cu îngeri

Maica Preacurată şi pururea Fecioară

ne asculta în taină durerea peste fire.

Şi mâna-i de Nazariteancă simţind-o-n

somn pe umăr

în zori sufletul îmi era cu mult mai tânăr.

Nimeni nu poate lua durerea altuia

ca de pe-un trup obosit, cearceaful zglobiu.

Dar tu, Malorica, sora mea cea moartă

înainte ca eu să mă nasc,

de fratele tău mai mic ai aflat în cer

cum îl clatină pe pământ păcatele de viu?

Trăiai de copilă în dulăpiorul

cu medicamente, când ai decedat.

Iar carnea ta azi îmi clarifică viaţa socot.

Că tu n-ai ca noi între pleoape

o cangrenă ce ne face retina galbenă de tot.

Oare tu zbori, plutind peste lacul

de smântână, în nopţi cu lună,

să-mi mântuieşti boala ce mă ţintuie-n pat?

Că mintea şi trupul nu călătoresc împreună?

Îţi aud răsuflarea în spate când văd

pe luciul lacului doar scrum. Scrum deplin.

Că perioada mea de scris asudă prin preajmă

ca un mărunt muncitor din transporturi

care păstrează cuţitul

ce mi-l va-nfinge-n piept un călător străin.

Pe câmpia Siretului, vara: corturi şi carabine.

Cu maşini parcate în zile de vânătoare,

negociate de cumplita arşiţă, la graniţa

cu puţine şanse şi-un singuratic izvor.

Unde-n cutia de piatră apa răcorea

sticle cu bere păzite de-un aprig negustor.

Că zilele ne-au fost puţin spornice.

Şi-n avans purtam doar un iepure mort,

întrucât pe noi, improvizaţi vânători,

amiaza ne deşerta nedormiţi seara

cu jocuri de cărţi risipite prin cort.

Cum însă ca din stâncă încercau să crească

nori grei de furtună la apus,

cum prepelicarii erau într-un viu neastâmpăr,

cel puţin eu mi-am împachetat bagajul

şi grijuliu m-am întors la oraş.

Ca de la un birt vânatul să mi-l cumpăr.

Încât muza, ce nerăbdătoare m-aştepta

cu soarele-n fereastră,

văzând atâtea trofee de prepeliţe şi fazani,

printre vecinii de la bloc,

mândră mi-a lăudat instinctul ucigaş.

Aproape adormită, Ofelia plutea

cu coroniţa de flori ondulată pe creştet,

în spuma rochiei de albă mireasă,

pe apele râului murdare, clipocind

lângă zidurile cu licheni.

Ale palatului Elsinore, cernit de umbra sa.

Era o expediţie fără gropi noroioase,

o expediţie mai degrabă pe-o netedă oglindă,

ca o uşă la care e deajuns să baţi,

ca ea să se deschidă sub streaşini de rouă.

Cum pe ucenicii, călătorind prin lume,

Învăţătorul i-ar fi-ntâmpinat, zicând: „Pace vouă!”.

Aproape adormită, Ofelia prin minte

ceva i se înfiripa, din cărţi citite: cum

un Bărbat din vis, cu picioarele goale,

călcând apa vălurind printre nuferi şi alge,

ar fi venit spre ea, să mântuiască

lumea milostivă a celor pieritoare.

Iar paloarea gurii lui mesteca

un fierbinte-viitor-manuscris:

ca lecuitorul timp s-o păstreze-n preriile sale.

Şi de la acest vers mai încolo să n-o abandoneze,

să nu dispară ca un cort bătut de vânt.

Când Bărbatul din vis a prins-o de mână,

au ieşit pe-un câmp de purpură îndepărtat,

unde cerurile s-au deschis cu imnuri

mai presus de lumea pământeană: al muzicii refren.

Cât prietenoase raze le trimetea

steaua cea vestită din sfântul Betleem.

„Hai, i-a zis Străinul, că Cetatea Inocenţilor

te-aşteaptă. Fiindcă voi

îmi veţi fi ucenici în Ziua Judecăţii de Apoi”.