În poezia lui Duiliu Zamfirescu actul po-etic se plasa, de la bun început, anunţând acorduri din lirica târzie a lui Pillat, sub tutela emblematică a Minervei: Ah! Ajută-mă acuma, tu, Minervă înţeleaptă,/Să găsesc, între atâtea lucruri nouă ce mă mint,/Drumul către Salamina şi navarcul ce aşteaptă/Să mă ducă la Megara, Eleusis şi Corint .//Lasă-mă să vin la tine, lume plină de parfumuri,/Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;/Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,/Să mă-mbăt de armonia limbii din Areopag. (Pe Acropole). Instalată sub patronajul zeiţei cu coif, contemplaţia constituie anamnesis în sensul platonic al termenului, înseamnă revenirea într-o lume a modelelor ideale, a paradigmelor estetice pe care se fundamentează orice idee de artă. Monumentele de pe Acropole figurând, într-o asemenea ordine de idei, forma turnată în piatră a cugetării omeneşti şi, în ultimă instanţă, a omului însuşi: Ah! şi cum durerea lumii mă prindea în gheara-i rece,/La priveliştea acestei, unice în univers,/Protestări a omenirii contra timpului ce trece,/Monument al cărui nume sunător e ca un vers.(...).//Tu, ca toate, eşti în lume din substanţă pieritoare,/Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;/Tu eşti toată poezia omenirii gânditoare/Scrisă într-un bloc de albă marmură de Pentelic. Antropocentrică, precum a oricărui spirit clasic, şi fundamentată pe axioma că omul e măsura tuturor lucrurilor, pledând subiacent pentru măsură şi echilibru, viziunea lui Duiliu Zamfirescu e antimetafizică, îi refuză poeziei orice pretenţie de oracol al absolutului, instalând-o între orizonturile omenescului şi artisticului. Că este aşa o dovedeşte un text cu ambiţii de artă poetică şi cu accente antiromantice şi antieminesciene, intitulat Luceafăr, unde colcăie spaima de marile goluri cosmice, formulându-se un ideal estetic bazat pe principiul serenităţii şi al măsurii. Aici vocea departelui nu mai răsună ispititor. ca la Eminescu, ci persuasiv, pedagogic aproape, zădărnicind orice tentativă de salt dincolo de fruntariile omenescului: De vin, şi tot vin, şi tot scapăr/Din razele mele curate,/Eu fug şi încerc să mă apăr/De groază de singurătate.//Tu nu ştii ce crudă menire/E dată luminii supreme;/A merge pe nemărginire/În curgere goală de vreme.//Pe când tu c-un deget în pagini/Stai pacinic la umbra pădurii,/Şi mintea ţi/o pierzi în imagini/De zmei, de poveşti şi lemurii.//Tu poţi mângâia din privire/Sclipirea luminelor mele,/Şi când eu mă sting, prin gândire/Tu poţi zămisli alte stele./Tu ai o putere în tine/Ce rumpe izvodul a toate,/La toţi voitoare de bine/Şi dulce cât nu se mai poate.//Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme/Şi dorul de bolta cerească,/Că nu e iertat să blesteme/Aceia ce pot să iubească. Poezia, aşa cum o înţelegea Duiliu Zamfirescu, se întemeiează pe limbajul plastic al formelor ce decurge din clasicismul greco-latin şi, în spiritul acestuia, poetul ciopleşte, cu o mână destul de sigură, sculpturi animaliere pline de masivitate, în care descoperă simboluri ale unei poezii antice, poate virgiliene: De-a pururi trist în mijlocul câmpiei,/Voinicul bou priveşte înainte,/Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,/Ca un simbol antic al poeziei. //Şi parc-ar vrea să spună prin cuvinte/Că a rămas el paznicul moşiei,/Căci toţi s-au dus în lumea veşniciei, /Iar Laţiul e-o ţară de morminte.//Trec norii, trec spre asfinţit de seară,/Înveşmântând senina lui tăcere/Într-un mister de umbră călătoare.//El pleacă trist să cate mângâiere,/Urmând pe jos un şir lung de cocoare,/Ce cântă-n zbor o notă de durere (Boul). Plecând de aici, în poezia lui Duiliu Zamfirescu vor fi recurente imaginile feminităţii statuare, care sugerează cariatida: Uşor se mişcă tânăra fecioară/Purtându-şi trupul drept ca o făclie,/Cu amforele vine de la vie/Şi-aduce must, ca-n vremi de-odinioară.//Copilă albă, vina ta să fie/De te-o-ntâlni Polifem, bunăoară;/Cum mâinile-ţi sunt prinse de ulcioară,/Ca să-ţi sărute benghiul din bărbie.//Dar ea zâmbeşte. Colţurile gurii/S-ascund hoţiş în gingaşe gropiţe/Iar ochii vineţi iau culoarea murii.//Şi iată-l, el, încununat de viţe/Că-i sare-n drum. Pe pajiştea pădurii/În urma lor, culcate-s romaniţe. (Culcate-s romaniţe). Ca la orice poet clasic, imaginile sunt plastice, sculpturale; poetul cântă acum zăpada, care constituie un pretext pentru memorabile arpegii imagistice în basorelief: Frigul, scriitor pe geamuri,/Cu zăpezile se joacă/Şi le schimbă-n promoroacă,/Atârnând ciucuri de ramuri (Ianuarie). Prezentă şi la Cerna, imaginea stropilor ce erodează peretele greu de calcar, e strâns legată de vocaţia sculpturală a clasicismului şi poate fi privită ca o expresie metaforică a actului poetic ce implică voinţa de separaţie şi purificare: În fund de peşteri picură de veacuri/Tăcute lacrimi, ce mereu le mână/Spre albele, misterioase lacuri,/Şi din adâncul lor răsar fântână (Preludiu). Perfect izomorfe cu această curăţare, efilare, îndepărtare a materialităţii prea grosiere, pe care le implică un atare mod de elaborare a imaginii poetice sunt, la Duiliu Zamfirescu, imaginile de zbor. Orice zbor reprezintă aici dacă nu o dematerializare, atunci o purificare, o ridicare a substanţei la ipostazele sale subtile. Mai mult decât pasărea, fluturele sugerează starea angelică a corporalităţii, procesul de sublimare pe care îl presupune orice mişcare ascensională: Fluture, fluture, fluture./Aripa vântul ţi-o scuture,/Craiule tânăr al florilor,/Crainic al zorilor.//Dau pentru clipa-ţi uşarnică/Toată viaţa mea harnică;/Dau pentru leagănul vântului/Tronul pământului.//Du-mă prin lunci unde soarele,/Bând dimineaţa izvoarele,/Merge nuntaş -iar tu - ginere/Florilor tinere (Fluture!). Dintr-o asemenea perspectivă, aerul reprezintă materia cathartică prin excelenţă; orice scufundare în acest element, considerat de Bachelard substanţa însăşi a schemei ascensionale, înseamnă o limpezire şi o purificare. În ipostaza lui dinamică, el e vântul care asigură nu doar echilibrul termic al universului fizic, ci atenuează totodată răbufnirile paroxistice de instinctualitate, păstrează temperatura optimă a vieţii, având efecte răcoritoare benefice: Plecată cu capul pe albe genunche,/Fecioara cu ochi liniştit/Din apa curată adună mănunche/De ramuri de tei înflorit,//O rază de soare furiş se coboară/Şi lung o sărută pe gât/Iar dorul deschide în gând de fecioară/O poartă pe-un camp de urât.//Cu raza cea caldă vin şiruri nebune,/Videnii cu aripi de fluturi/Ce cad din lumină pe genele-i brune/Ca ploaia din crengi ce le scuturi.//Atunci de pe dealuri, văzând-o că-i goală,/Şi soarele prea arzător/Un vând se adună. Din lanuri se scoală/Şi pleacă încet spre izvor.//El părul ei moale cu vinete unde/Uşor i-l desprinde de sus./Şi-ntreaga-i fiinţă în păr i-o ascunde/Şi trece grăbit spre apus (Plecată cu capul).

Actul poetic reprezintă el însuşi, aşa cum spuneam,o trecere de la grosier la subtil; el înseamnă o răcire a pulsiunilor vitale, dar şi o stilizare a realului, care se converteşte, ca în poezia pastorală a secolului alXVIII-lea, într-o succesiune de scene mitologice sau bucolice, proiectate pe fundalul peisajelor clasice sau italice: Jos la Tivoli sub tei/Cupido cu ochii galeşi/Şi-a spart amfora de-un stei/Şi-a plecat plângând în cale-şi.//Dar în calea lui venea/Sfânta Vinere cea albă,/Pe la brâu cu o nuia/Iar pe poale cu o nalbă./Măi băiete, iar te-am prins/Întinzând curse la fete!/Şi-ai spart amfora-ntradins!.../A, să mi te tund de plete.//Însă el, prinzând din fugă/Haina mă-sei de un fald,/Drăgălaş îi zice; Slugă!/Tunde-mă că tot mi-e cald.//Apoi, tupilat de vine/Se piti sub un măslin,/Unde, sus, bătea măsline/Lidia lui Faustin (Jos, la Tivoli). Conveţională şi artificioasă, golită tocmai de pulsaţia imprevizibilă a vieţii, natura lui Duiliu Zamfirescu este un uriaş mecanism, funcţionând după legi imuabile. E vorba aici de un fatalism cosmic, cu succesiunea anotimpurilor şi a generaţiilor, care vine din Alecsandri şi anticipează poezia pillatiană de mai târziu: Sosesc cocoarele, sosesc./De după deal de ţintirim./Iar anii trec,copiii cresc,/Se schimbă tot ce-i omenesc/Şi noi îmbătrânim (Sosesc cocoarele). Iar izomorfismul dintre natură şi raţiune, caracteristică oricărei viziuni clasice este, la rîndul său, unul dintre pivoţii care susţin perspective neoclasică a liricii lui Duiliu Zamfirescu, nutrită din conştiinţa superiorităţii inteligenţei asupra vieţii. Cu această lirică, uneori senzuală, antisentimentală şi antiromantică, care îşi refuză în mod programatic aplombul metafizic al eminescianismului, poezia românească finiseculară se întorcea la Alecsandri, la Fântâna Blanduziei şi la Pasteluri.