Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În căutarea puterii

        de Dania-Ariana Moisa

Printr-un aparent simplu artificiu compozițional – a-ți prinde materia epică în reperele actualității scriitoricești spațio-temporale (Paris, 21 ianuarie 2001 – Paris, 15 febr.2004) -, autorul se definește astfel în etimonul său. Puterea lui este totală. Își locuiește personajele de propria rostire – cândva Nicolae Manolescu definea brebanizarea lor -, uzează, după voie, de analepsă/prolepsă, cochetează cu preterițiunea, creează tensiunea așteptării, teoretizează infinit – toate într-un discurs furtunos oceanic.

Al treilea volum al tetralogiei Ziua și noaptea de Nicolae Breban, Puterea nevăzută (Ideea europeană, 2006), își construiește diegeza pe simbolistica existenței/non-existenței unui personaj: Herrlich, Hergot (identitate ambiguizantă). Pornind de la el, narațiunea crește, coagulante fiind eternele toposuri brebaniene: Provincia, Centrul, „retrașii”, animalele bolnave, relațiile stăpân-supus, călău-victimă, maestru-discipol, puterea slăbiciunii-perniciunea puterii.

Dar cine este Herrlich?

Într-un prim portret, mereu amplificat, individul care – cum mărturisește un personaj părăsit apoi, prințul Callimachi - poate să „provoace” sau să „deștepte” ”un alt tip de necesități, ca un „scripete uman”, ridicându-te la  „adevăratele nevoi, unicele!”(p.20), obli­gându-te „să vezi tu însuți lucrurile în loc să te folosești de „calculeta prejudecăților comune” unde nu ai decât să apeși cu degetul tău nenorocit și apar, în șir, tot felul de date și de concluzii gata făcute, pe măsură, „gata mestecate.””(p.21)

Metamorfozat, Herrlich devenit Hypolit, administrator și director tehnic al Spitalului Nr.1 din Cluj, îl așteapă cu repetatele ajutoare pe elvețianul Karl. Însoțit de ziarista Madeleine Mounet, ei vor descinde în viața nocturnă a urbei. Dansând cu micul, rotofeiul Herr, rasata elvețiancă se va simți invadată de o „amintire specială” și va opta pentru închegarea unui cuplu stupefiant în ochii celorlalți. În timp, bărbatul va fi terifiat de bănuitele legături primejdioase ale femeii cu lumea puterii. Într-o bună zi, din pricini nicicând elucidate, el își va găsi pieirea. Întâlnirile Herrlich – Madeleine – poetul Pepe (unul dintre protejații ziaristei, răbduriul amant) vor fi periodic disecate de ultimul.

În alt plan, universitarul Amedeu Dumitrașcu, rămas fără maestru – carență tinzând a-l destructura – se lansează în politică – drum al supliciului și al izbăvirii, deviant, totuși, de la  fondul moral al bărbatului. Devenit, cel puțin aparent, el însuși „meșter”, Dumitrașcu satisface – sau așa se exprimă iubita-i, Gabriela - oportunismul potentatului și larvarului Mârzea. Individ ce se descoperă ca ființă integrală prin toți cei aflați „mai jos” în prejma sa (preluând o idee a lui Cornel Ungureanu), Mârzea se imaginează un histrion superior, un Dumnezeu ludic a cărui unică grijă este distracția. Nu bucuria. Întâlnind în holul ziarului la care este acționar principal/proprietar (Nimeni nu știe exact. Secret mare!) un petiționar – preot catolic, funcționar la Drept, Aristide Bizoniu -, Mârzea, uimit de placiditatea/lipsa de interese a individului, începe să-l urmărească, să-l analizeze. Scopul declarat este distracția, cel subiacent, stupoarea. Bizoniu îi pare ieșit din sine, o umbră umană, infinit răbdătoare, ascultându-i atent pe ceilalți, supunându-li-se chiar, niciodată impacient ori dornic de câștig. Istoria „părințelului”, necunoscută lui Mârzea, are ca finalitate în cotidian un paradox. Le poți dărui celorlați doar propriul timp. Aparenta lui opacitate, retorica unei absențe de sine răsucită în participare la viața alterității devin fascinante pentru ratatul social Grațian Porumb. Frate al medicinistei virginale, Cristina, atrasă inexplicabil – pentru orizontul comun - de insipidul popă, Grațian va sfârși prin a-l învesti pe Bizoniu cu o superioritate revelabilă a propriului gol. Gestul ultim al tânărului – sinuciderea însoțită de dovezile probatoare ale vinovăției lui Bizoniu – se circumscriu poate dorinței de a-i oferi celui ales drept maestru un moment din drumul sanctificării. Intervenția pertinentă a Cristinei va limita experiența carcerală a lui Bizoniu.

Părăsit va fi și Dumitrașcu de către iubita lui Gabriela, care, în lungi scrisori, se va explicita și-i va denuda taina sinuciderii cuplului de maeștri Măriuțan – doamna Myriam.

Nici Mârzea nu va înțelege întreaga istorie a lui Bizoniu. Citind rapoartele detectivilor angajați să-l urmărească și scrisorile lui Grațian, Mârzea, puternicul, s-ar putea să fie pătruns de îndoială. Romanul însuși se încheie cu o întrebare ce trebuie a-și găsi răspunsul: „Dar... nu există cumva și o...altă putere?!(p.613) ”  în afară de cea construită în „prerogativa noastră cea mai de preț: apărarea propriei persoane, voința de a fi, voința de putere.”?

Ecorșeul epic – plasat în România postdecembristă – dezvoltă un discurs adeseori de tip matrioșcă.

Se teoretizează comunismul și mentalul românilor, politicul și dependența psihică discipol-maestru, idealul și „epifania” lui, noul model, fuga de sine, celălalt. Avalanșa opiniilor, apetitul insațiabil de exprimare absorb lectorul, îl farmecă sau îl năucesc. Disputele, reale sau imaginate, se echilibrează uneori prin bun-simț, alteori, printr-o ironie. Câteodată suspendarea interpretativă este inconturnabilă.

Aserțiunea – eroarea comunismului stă în aplicarea lui în Est – e combătută de logica firescului: „cum altfel poți verifica dacă o idee socială, politică e viabilă, dacă nu prin aplicarea ei în realitatea socială, politică?”(p.68)

Ironia e aproape manifestă, mai ales când sunt abordate valorile noastre catalizatoare. Enunțul următor se poate constitui și într-un exemplu de frenezie a verbului de care nicicând mai nimeni din acest roman nu pare a obosi:„Fatalismul – acest leagăn comod, capitonat, în care se dau nu puțini „învățători ai neamului”, dar și ultimul propagandist de cartier, fatalismul – un leac popular și trivial cu care noi întâmpinăm obstacolele timpului istoric, chiar și pe cele mai mărunte, un fel de filozofie – veselă, în hainele ei triste, un panaceu universal care trebuie să explice „misterul națiunii noastre”, „neșansa ei istorică și geografică”, șirul de „ghinioane” care ne urmăresc de parcă părinții noștri fondatori ar fi comis te miri ce păcat originar, „orbirea” întregului continent față de valorile și oamenii noștri excepționali.”(p.141)

Poncifele sunt exilate, retorica pare a ține loc unora de acțiune asumată. Orice spațiu – cârciumă, locuință, fața bisericii – stârnesc câtorva personaje furia lingvistică. Mârzea chiar susține că-și conservă energia făuritoare pentru mai târziu, după ce-și va fi epuizat periplul amuzamentelor.

La antipod, se află Amedeu, însetat de acțiune, devenit fără voie un pion, mânat de idealuri mărețe. Nevoia de singularizare, de statuare paradigmatică a eului ori a locului de baștină ating evidența. Diferențele esențiale dintre sudiști și ardeleni trebuie să se regăsească în administrație, dezvoltare economică... Globalizarea e păguboasă deoarece, până la urmă, nimeni nu poate ieși din sine însuși.

Există în roman și categoria „retrașilor”, a umililor care surprind prin docilitatea slujitoare a celorlalți. Cumintea, depersonalizata Gabriela pare pandantul lui Amedeu, dezorientând, până la urmă, simțurile acestui bărbat cult, deștept, iubitor de idealuri, cu ascendență sănătoasă și, indiscutabil, nobilă (mai mult în sens eminescian!). După zguduitoarea/livresca sinucidere a cuplului Măriuțan – Myriam (Tristan și Isolda clujeni), Gabriela se izolează de lume – își ia concediu un an de la școală -, se îndepărtează de Amedeu Dumitrașcu, apoi îl părăsește. Biletul de adio e plin de supușenie, urmând ca scrisorile trimise fostului iubit s-o ipostazieze în ființa purtătoare de mască. Dedesubt zăcea malefica, urzitoarea de intrigi, făuritoarea  destinelor excepționale – Gabriela. Izolând din întinderea vorbitoare a lui Amedeu ideile trebuincioase, aidoma unui adevărat intelectual, femeia devine artizana relației celor doi, a morții lor - nemurire a momentului fertil. Procesul iubirii, dezvoltat în spirală, atinge arareori apogeul. Tocmai de aceea, el trebuie să fie punctul ultim al trăirii pământene. Victoria femeii este deplină. Hârtia va mărturisi imensul ei orgoliu: „poziția mea „subalternă” devine dominantă”, reluând o idee dragă autorului.

Deconcertant este și tânărul Grațian, atât de promițător cândva – din punctul de vedere al orizontului de așteptare burghez -, plonjând în teoriile nihiliste, pătruns de taina părintelui Bizoniu, de alcătuirea lui atipică.

Pentru a nuanța o idee exprimată inițial, aș uza de afirmația unuia dintre detectivii urmăritori ai lui Bizoniu, amintind ideile lui Nietzsche (de notat că, periodic, autorul își amintește maeștrii): „Omul e slab, domnule Mârzea, mai mult chiar decât nenorocirile, micile sale reușite îl înfrâng, îl îndoaie, îl înfoaie ca pe un curcan din curtea din dos, începe să se creadă nu numai buricul pământului, dar chiar se vede învestit cu puteri extraordinare, un fel de zeitate.”(p.539) Probabil că celor mai mulți le este oferită o simplă foșgăială deoarece viața are acest atribut rar pentru Nicolae Breban: denaturează esența.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri