Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gândacul care se chinuise tot timpul cât eu fusesem plecat

        de Horia Dulvac

„Evident că încercasem cu toate puterile să mă scutur de aceste responsabilităţi fără noimă care încercau să mi se caţere pe umeri. După ce mi se căţărau pe umeri, dădeau să îmi intre pe nas şi urechi. (Am văzut odată, la laboratorul de medicină legală, un astfel de cadavru plin pe dinăuntru cu rizomi vegetali care îi ieşeau prin ochi.)”

Ca să ies din cercul impenetrabil al deziluziilor mele de evadare, când m-am întors din concediu am luat un spray dezinfectant şi am stropit gândacul negru care se străduise tot timpul cât eu fusesem plecat în vacanţă să iasă din cadă.

A primit jetul ucigaş chiar în bot, încât l-am auzit icnind. Un icnet ce mi-a adus aminte de refrenul unei melodii populare ţigăneşti care
m-a obsedat toată după amiaza: „ Mură, mură, cap în gură”.

Faptul că gândacul se chinuise cât timp eu fusesem plecat îi anula întreaga credibilitate a suferinţei. Ce durere pot clama unii care sunt departe? Ce legătură aveam eu cu lucruri care se petreceau în absenţa mea?

Evident că încercasem din toate puterile să mă scutur de aceste responsabilităţi fără nume care încercau să mi se caţere pe umeri. Şi după ce mi se căţărau pe umeri, dădeau să îmi intre pe nas şi urechi. (Am văzut odată, la laboratorul de medicină legală, un astfel de cadavru plin pe dinăuntru de rizomi vegetali care îl umpluseră până a crăpat.)

Nu insist asupra metodelor: am cerut soţiei să îmi facă o rezervare la medic să îmi scoată polipii şi mi-am tăiat unghiile - ce-i drept cam din carne.

Dar înainte de asta, noaptea am săpat ca nebunul tuberculii plantelor de lângă casă, retezându-le din pământ. (Dimineaţa pervazul era plin de degete tăiate. Soarele le-a fleşcăit, apoi le-a uscat iar eu le-am scuturat pe geam. Păreau un fel de teci ca gândurile ale călugărului Mendel, strânse într-o păstaie).

După ce gândacul s-a rostogolit, l-am antrenat într-un şuvoi de apă luminos, până când ochiul turbionar al canalizării l-a absorbit. S-auzit un zgomot ca un icnet sau un râgâit. (Întotdeauna când au loc astfel de digestii, când ceva mă înghite, indiferent sub orice formă, ies sunete ca şi cum ai scoate dopul dintr-o sticlă - uneori chiar când făceam dragoste muncitorească se auzea un astfel de sunet jenant).

Aşadar am ucis din nou: credeam că pusesem capăt acestor neatenţii care mă vor duce la pieire, dar de fapt începeam, ca o roată nebună de neoprit.

Mi-am amintit de multiplele mele clipe când am ucis din simplă amnezie.

Îi vedeam pe cei uitaţi cum se zbăteau contorsionaţi dispărând. Pe unii îi omoram aruncându-i deliberat în debaralele neatenţiei. (În copilărie tăiam păsări: venea o bătrână cu ochii acoperiţi de albeaţă şi îmi dădea un cuţit şi un cocoş. Vertebrele gâtului erau tari şi capul atârna de măduva albă ca de un fir. Bietele păsări se zbăteau, încercând să plece în lume fără cap. Nimic mai dureros decât ceva neterminat. )

Faptul că nu ştiam mă făcea însă aproape nevinovat.

Glisam în interiorul euglenei, care era propriul meu verde obraz. Mă mişcam tacticos, dar numai în coordonate spaţiale carteziene: după abcisa ox şi după ordonata oy. Întreg planul dintre aceste două linii intersectate îmi era disponibil, nimic altceva. (Când mi-au dat drumul din Gradină, mi-au arătat un imens câmp verde al posibilului – Iată câmpul tău de iluzii, mi-au spus!)

Dar nu se mai putea. Propriul meu verde obraz avea nevoie urgentă să fie văzut de cineva dinafară, altfel exploda. Exploda, şi întreg conţinut clorofilian sărea pe suprafaţa oglinzii din baie ca un coş scârbos, acoperind-o cu lichidul vâscos.

Dinafară era un alt ochi, habar nu aveam. Adevărul e că despre astfel de lucruri vorbeam din auzite. Ceva care îmi trecea .

Dar cine să mă vadă dacă eu stăteam închis în casă? Mi-aş fi dorit măcar un apartament mai măricel. Mă săturasem de garsoniera mea confort trei din cartierul Craioviţa - un imens dormitor construit în jurul Combinatului Chimic în care purgatoriul avea miros de amoniac.

Celulele locatarilor timoraţi se revoltau duminica. Atunci explodau tot felul de cancere ganglionare: le vedeam la magazinele de carne - nişte excrescenţe pe care cetăţenii încercau să le ascundă sub fular.

Guvernul nu încuraja astfel de dizidenţe.
Ce-ar fi dacă celulele tactile ar reclama deodată funcţiunea optică, de pildă? Simptomatologia clinică înregistrase astfel de anomalii în care oameniii vedeau cu degetele.

Medicii de circumscripţie fuseseră preveniţi că toate acestea puteau fi simptome ale unei perfide contrarevoluţii.

Eu mă ascundeam în spatele perdelei. Revoltele mi se păreau obositoare - Şi oricum bune numai pentru inocenţi.

Nu mai aşteptam de la distinşii mei concitadini nimic. Altele erau crimele şi vinovăţiile mele : uitam. Ucideam tot ce treceam sub tăcere. Sau tot ceea ce uitam. Ca un fel de continuu avort…

Aşa se face că nu mai rămăsese nimic din vechea mea inocenţă şi că mă plimbam ca un idiot prin grădina căsuţei de vacanţă de la Vulpeni, mânjit de fapte. (Faptele mânjesc pentru că sunt neterminate. Ne murdăreşte dorinţa lor...)

Poate că vecinul Păun mă privea deja critic cu ochiul lui semitic (poate mă plimbam gol), rânjind printre ulucile putrezite de gard. Nu ştiam dacă cioturile negre nu erau cumva dinţii lui arşi, ca o mască grotescă din Maramureş.

Fusesem acolo asta vară, cu Peter care era soţul britanic al verişoarei mele, un antifrancez convins şi un gentleman perfect.

Îmi amintesc asta pentru că după aceea am avut primul puseu de pierdere a memoriei. Lapsusuri mici, ca nişte scăpări ale ghearei cocoşilor în somn, mai avusesem până atunci. Dar sus pe platoul de deasupra râului Ilva (unul ce izvora din fabuloasa Moldovă, mi s-a spus) am avut un gol al minţii cvasi-complet.

Mintea mi-a fost invadată ca un subsol brusc inundat de ape vinovate: vorbe curse pe ţevi înguste de canalizare ţiuind, amnezii voite şi răutăcioase de care odată atinşi, oamenii cădeau fulgeraţi.

Aproape că îi vedeam rugându-se în genunchi să nu îi ignor, să mă gândesc la ei. Dar eu îi lăsam să se zvârcolească. Îi fixam în uitare cu o simplă încreţitură a creierului - dădeau înapoi, până erau resorbiţi.

Atât de împietrită îmi era inima, încât atunci când am zgâriat-o cu unghia, mi-am rupt un colţ până la sânge. Asta a părut să îi priască harnicului organ care a icnit şi el, ca gândacul din baie (în toată această vreme el se străduise să se redreseze din poziţia capcană pe spate) şi a pornit, la început cu o uşoară zguduitură şi apoi ca o pompă amorsată, să duduie voios.

Nr. 02 / 2012
Revista revistelor

Festivalul Literar „Mihai Eminescu” – Suceava

FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

Din jurnal (2010)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (20)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

PERSONAJE MARGINALE IN INIMA ADEVARURILOR NOASTRE
de Marc Chambost

Retrăirea trecutului minunat
de Adrian Popescu

Recviem pentru George Whitman
de Nicolae Prelipceanu

D’ ale literaturii
de Nichita Danilov

Cealaltă Floarea Ţuţuianu
de Dumitru Chioaru

Proză americană
de Paul Aretzu

Un patriarh al fotografiei „literare”
de Ştefan Vlăduţescu

Seninul şi rugăciunea
de Simona-Grazia Dima

Plan B
de Constantin M. Popa

Erotica magna
de Ioan Lascu

Istorie mare, pentru păpuşi mici
de Gabriel Coşoveanu

Dansatori pe sârmă
de Daniela Firescu

Sentimente şi ritmuri
de Florea Miu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poezie
de Nicolae Tzone

Poezie
de Gheorghe Izbăşescu

Poezie
de Horia Bădescu

Plânsul lui Aerostate
de Mircea Bârsilă

Veghea lui Sîrbu
de Nicolae Oprea

Un anti-eminescian: Duiliu Zamfirescu
de Octavian Soviany

Salonul Anual al Artiştilor Craioveni
de Cătălin Davidescu

Poezie
de Nicolae Petre Vrânceanu

Gândacul care se chinuise tot timpul cât eu fusesem plecat
de Horia Dulvac

Vitrina cărților
de Nicolae Coande

„Mergând ca şi cum ai ajunge”...
de Florin Caragiu

Corăbierul cu palimpsest
de Florin Logreşteanu

Poezie
de Odile Mariana Florea

„LUPTA LUI IACOB CU ÎNGERUL”
de Ioan St. Lazăr

Maurice Maeterlinck – Simbolism thanatic
de Maria Tronea

Caragiale după Caragiale
de Ioan Lascu

© 2007 Revista Ramuri