Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„LUPTA LUI IACOB CU ÎNGERUL”

        de Ioan St. Lazăr

„Motivul” Destinului

(Între Istorie şi Ecclesie)

Motto: Destinul nu reprezintă altceva decât elementele specifice, fatale şi imanente care caracterizează această evoluţie individuală, care o marchează cu o execelenţă în cadrul pluralităţii evoluţiilor individuale. (…) Trăiesc cu adevărat numai oamenii care au destin. Sunt singurii oameni pentru care viaţa este o luptă şi o rezistenţă şi sunt singurii oameni care au dreptul să vorbească de eroism şi de bărbăţie. (Emil Cioran)

(Cadrul dialogic: sala multimedia a unui centru cultural. Ioan şi Gherman, părinţi-profesori şi peregrini, alături de mai tinerii componenţi ai proiectului BVA: Andrei, Felicia, Oprea, Virgil – numele personajelor, abreviate. În surdină, fond muzical: Simfonia a V-a, a Destinului, de Beethoven)

Gh.: – Am încheiat hermeneutica episodului biblic al luptei lui Iacob cu Îngerul, iar aplicaţia noastră de-abia acum începe şi pentru ea apelăm în continuare la mai tinerii noştri colegi, care, de altfel, au avut şi până acum contribuţii excelente. Aşadar, revenind la prima răscruce, cum credeţi că poate fi „citit㔠ea prin prisma simbolului biblic?

I.: – Luăm, deci, anul 1941 ca an al primei răscruci, primă expresie a luptei dintre Istorie şi Ecclesie în biografia lui Valeriu Anania sau a luptei sale cu destinul provocator. Nu participă la rebeliunea legionară din ianuarie (deşi, în cazierul lui, Siguranţa Statului i-a fabricat acest delict!). Motivul îl ştim: după cutremurul din noiembrie 1940, întrucât clădirea Seminarului Central a avut de suferit, elevii au fost trimişi acasă, iar când
s-au întors, în ianuarie, fiind nevoie de o re-socializare, părintele-director Firmilian, om înţelept (care şi pe bucureşteni îi ţinea în incintă), nu le-a permis, în zilele rebeliunii, ieşirea din şcoală şi internat, le-a făcut program special de recuperare a materiei, nici n-au ştiut în acele zile ce se întâmplase. La scurt timp, văzând intensitatea represiunilor împotriva legionarilor (chiar şi în şcoală au fost cercetaţi de armată), membrii frăţiei de cruce „Decebal” din Seminarul Central (printre care şi Valeriu Anania) îşi hotărăsc autodizolvarea. Au vrut să se rupă de atracţia Istoriei…

Gh.: – Cu aceasta s-a încheiat activitatea mea legionară şi alta de atunci nu am mai avut. Dar stigmatul ei trebuia să vină şi trebuia să-l port toată viaţa, ca un luceafăr trist în spicul cununii (1) – avea să scrie, cu obidă, mai târziu în Memorii. Stigmatul avea să vină în acelaşi an, după absolvire, în vară, în urma participării întâmplătoare (atras de un prieten în cortegiu) la înmormântarea fratelui lui Corneliu Codreanu, eveniment după care va fi reţinut, anchetat şi eliberat, dar va cunoaşte prima experienţă a detenţiei (nevinovate) şi, cum relevă memorial, mi s-a făcut fişa: fişă cu nume şi prenume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar… Această fişă avea să mă urmărească de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală. De acum, orice vei face va fi interpretat de stăpânire prin prisma fişei tale… (2).

I.: – N-aveai cum să te derobezi; nu te asculta nimeni; nu-ţi mai schimba nimeni fişa odată întocmită, ba o îmbogăţea cu delaţiuni impuse ori acuzaţii inventate, numai pentru că aveai condiţia teologică [Eşti teolog, (deci) eşti legionar! – i s-a zis şi profesorului Teodor M. Popescu] în regimul oficial ateist.

Gh.: – Absurdă şi dramatică situaţie, care-i va deveni condiţie existenţială prin răscrucile istoriei şi ale vieţii proprii! Ca şi cum ar fi fost să aibă, vulnerabil, călcâiul lui Ahile. Ştiţi, Hefaistos sau Vulcan, zeii focului subteran la greci şi, respectiv, la romani, erau şchiopi, fiindcă, în credinţa popoarelor vechi, ei nu trebuia să-şi exercite, întreagă, monstruoasa putere pe care o deţineau. Şi Oedip se trăgea, după tatăl său, Laios, dintr-un neam ai căror bărbaţi aveau piciorul „umflat” (ca un exces de vitalitate), care îi incomoda la mers tot din acelaşi motiv (3). Dar şi biblicul Iacob, care s-a luptat noaptea cu Îngerul Domnului (sau cu Domnul Însuşi), a fost lovit de adversar în coapsă şi, deşi, în aparenţă, biruitor, a rămas beteag toată viaţa (ca semn al puterii/învestirii sale deosebite, dar care nu trebuia să se exercite plenar, pentru a nu face exces…).

I.: – L-ai integrat, văd, într-o interesantă serie mitologică pe cel ce s-a considerat întotdeauna, în mituri, „ca acasă”; poate că nu s-a gândit, însă, niciodată, la această serie anume, care să-l cuprindă şi pe dânsul, într-un mod oarecum paralel cu observaţia şi recomandarea, din plan profan, a profesorului Victor Papilian: Pari un om făcut să strălucească, dar fereşte-te de străluciri (…) altfel, îţi vor aduce numai necazuri (4). Numai că necazurile, în regimurile totalitare, l-au tot urmărit, fără să le provoace cu „strălucirile” lui. De aceea, cu atât mai mult, cred că seria mitologică de care ai vorbit îi înnobileză cu o semnificaţie mai profundă suferinţa vieţii.

F.: – O suferinţă asumată pe când era tânăr şi avea tot timpul în faţă [şi Nicolae Steinhardt a scris în acest sens despre omul tânăr (5)], dar o condiţie regretată la maturitate, fiindcă i-a redus mult din elanul creator şi din gustul vieţii sale, unice ca a oricărui om. De aceea, îşi va evoca – repet – nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe, mărturisire în care transpare indicibila frustrare a umanităţii sale individuale… Şi totuşi, singurătatea, cu care s-a obişnuit, i-a fost un bun de preţ. Ea nu înseamnă, neapărat, însingurare – preciza Valeriu Anania, într-o convorbire cu Ioan Pintea. Ea e condiţia ideală a comunicării. Nu poate exista dialog autentic fără angajarea propriului tău eu (…). Singurătatea e reacţia ecologică a spiritului. Când nu e permanentă, ea se cere asumată măcar din când în când, pentru regenerarea disponibilităţii la dialog… (6). Să observăm: şi lupta vieţii e un dialog, ca şi lupta lui Iacob cu Îngerul, o povestire ca şi dramatizată.

Gh.: – Subtil㠄sinapsă”, Felicia! Văd, frate Ioan, încă o dată, cum firea ta (de care ne-am contaminat şi noi!) e parc㠄profilat㔠pentru a ridica fiinţa individuală, mereu, la o „scar㔠înaltă a existenţei (acum „scara” mitului biblic), conferindu-i semnificaţie întru transcenderea existenţei. Trebuie să-ţi mulţumesc pentru aceasta şi, în paranteză vorbind, să te întreb: mie ce treaptă în sus îmi rezervi?!… Lăsând gluma deoparte, cred că digresiunea spontană şi inedită ne-a prins bine, dar ne-a şi stânjenit să continuăm. Revenim, deci. Vedem că, în acelaşi an, 1941, după ce îşi ia examenul de intrare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, se prezintă la poarta mănăstirii Antim, unde este primit ca novice, iar, după un timp, la începutul lui februarie 1942, tuns în monahism şi dăruit cu un nume nou: Vartolomeu.

I.: – Da. Fără să fi avut vocaţia mistică, fără să fi ştiut bine de ce a ales acest rost în viaţ㠖 ne spune franc omul nostru (dar de ce să nu implicăm un îndemn de Sus, chiar dacă nemărturisit?!) Oricum, motivaţia la care va fi ajuns a fost convingătoare (pentru stareţ) şi statornică (pentru sine). Noi doar putem presupune, între altele, că, după experienţa oricum traumatizantă din închisoare, a căutat refugiu într-o condiţie (socială) respectabilă, în care putea să se dedice cu adevărat pregătirii spirituale, precum şi scrisului literar.

O.: – Va fi găsit această soluţie – de a rămâne în Bucureşti şi a se dedica vocaţiei literare, cu care începuse să se afirme în viaţa artistic㠖, presupun că şi pentru a refuza să se întoarcă şi să se „înfunde” în locul de unde plecase şi unde mama Ana îi pregătea însurătoare cu fata popii Pălăngeanu şi cu pământurile ei (7)?

V.: – Va fi fost în acest refuz – de a fi bogat, de a trăi bine (în timp ce fratele său, Mitică, încă era închis) – şi îndârjirea de a urma acel precept de viaţă austeră promovat în frăţiile de cruce şi taberele de muncă la care luase parte [precept pe care nu-l mai respectau legionarii ajunşi în funcţii şi „îmburgheziţi” (8)]?

F.: – Va fi fost – după mizeria degradantă îndurată în închisoare, după nedreptatea detenţiei unor tineri inocenţi, cu suflete curate (ca al lui, ca al fratelui său, ca al atâtor altora contaminaţi de idealul spiritual şi naţional legionar) – nevoia de a-şi tempera revolta interioară (totală şi anarhică), pentru a nu se expune riscului major al vieţii şi
a-şi împlini rostul creativ al existenţei? Spre asemenea răspuns ne orientează, într-o mărturisire filmată, prietenul său de-o viaţă, părintele Grigore Băbuş, cel care l-a primit la poarta mănăstirii Antim şi l-a condus la stareţ. Acesta din urmă l-a ghicit dintr-un „ochi” sau dintr-o vorbă:

- Dumneata ai un temperament clocotitor, cum ai să te împaci cu ascultarea ca pravilă a mănăstirii?

- Părinte, eu trebuie să fiu stăpânit de Cineva, altfel mă pierd! – a răspuns tânărul Valeriu, gândindu-se la Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a fost acceptat…

Să fie întâmplător, zic eu, că acel Cineva din acest dialog este, în traducerea biblică a viitorului Bartolomeu, acelaşi cu Îngerul cu care se luptă Iacob şi care-l binecuvântează pe acesta?

I.: – Într-adevăr, multe întrebări, multe posibile răspunsuri – ca-n orice dialog –, iar adevărul, ca sumă a opiniilor contrarii (Eugčne Ionesco). Să reţinem: anul 1941, prim an de răscruce în viaţa tânărului Valeriu Anania! Nici nu iese bine în viaţă, absolvind Seminarul, şi Istoria îl „înhaţ㔠(acesta e cuvântul!), făcându-l vulnerabil, dar el, scăpând, trece de partea Eternităţii, intrând în monahism (formă a Ecclesiei, orientată atemporal). Schimbare de destin, asumată (dar şi lucrare de Sus!), asigurându-i o condiţie spirituală şi socială cu care va înfrunta Istoria. Acum este începutul. În continuare, condiţiile nefaste ale vremii (istorice!) vor provoca, în „câmpul de bătaie” al vieţii tânărului monah, în exteriorul, dar şi în interiorul său, mai multe răscruci, cu rezultate crude şi amare (le vom analiza mai încolo); în ele se va da o neostoită luptă între Istorie şi Ecclesie, luptă în care personalitatea lui, timpuriu maturizată, se va afla mereu „între”, fiecare dintre părţi disputându-l, cerându-şi „tributul” temporar şi astfel îi va fi multă vreme destinul.

A.: – Multe întrebări şi posibile răspunsuri, dar, pentru a simplifica lucrurile, eu cred că cele două tipuri de evenimente ale anului 1941 – detenţia (ca expresie a Istoriei) şi monahismul (ca expresie a Ecclesiei/a Eternităţii) – pot fi aşezate, în opoziţia/„lupta” lor, pe o coordonată orizontală (sincronă), în timp ce, pe o coordonată verticală (diacronă), ele se aşează ca destin, ca schimbare de destin. În locul unui destin linear, se începe unul fracturat, care, într-o reprezentare scalară, apare zigzagat.

V.: – Ce simplu rezolvă lucrurile matematicienii! Dar adevărul lor e abstract şi sec, n-are pulsaţia vieţii… Să-l părăsim repede! – glumesc…

O.: – Nu înainte de a observa că ne confirmă din start ceea ce sesizam mai înainte, anume că opoziţia/„lupta” dintre Istorie şi Ecclesie în viaţa autorului nostru devine de-acum însuşi Destinul său, sinuos. Istoria şi Ecclesia sunt, într-o „logică dinamică a contradictoriului” (dacă mi se permite această perspectivă), componentele Destinului, care îl angrenează şi în care se angreneaz㠄Iacob” al nostru. Îngerul cu care se luptă acesta este Destinul, în această dualitate: când Istoria, când Ecclesia îl iau în stăpânire…

A.: – Şi în reprezentarea scalară pot figura faptul că omul face corp comun cu destinul său, precum, în luptă, Iacob cu Îngerul: voi folosi culori diferite şi împletite… Fac şi eu o propunere, ca şi Dumneavoastră…

Gh.: – Exces de imaginaţie matematică, Andrei, cu noi (ceea ce nu înseamnă că nu eşti liber să-ţi duci la capăt ideea!). Hai, totuşi, Felicia, să vorbim şi pe „limba” noastră…

F.: – Eu vreau să observăm că există un bun paralelism: pentru Iacob – tânărul Valeriu, iar pentru Înger – destinul lui Anania; e, însă, un paralelism ce comportă nuanţe diferenţiatoare. Ca şi Iacob, Valeriu are drumul lui în viaţă: se pregăteşte pentru intrarea la facultate, îşi continuă treaba pentru revista înfiinţată (Dacia Rediviva); e, totuşi, „agăţat” sau, cum spuneaţi, „înhăţat” de Istorie (agent al destinului); analog, Iacob nu provoacă, ci este provocat la luptă şi trebuie să reziste, să biruie. Spre deosebire, însă, de episodul biblic, în care Iacob primeşte, spre sfârşitul luptei, lovitura critică, dar şi consacratoare (!), Anania primeşte, de la prima detenţie, o însemnare stigmatizantă; el nu va mai lupta cu toate forţele intacte, lupta lui pentru supravieţuire va fi tot mai grea. Să ne întrebăm de ce această deosebire, de ce se făcea vinovat, dar şi cine a provocat aceast㠄lupt㔠(nedorită) şi consecinţele ei…

O.: – Cred că deosebirea se datorează situaţiei istorice, concrete; istoria nu „copiaz㔠structurile mitice integral: aşezându-se în ele, nu încape niciodată exact, are particularităţi temporale faţă de structurile atemporale.

V.: – Valeriu a fost inocent; deşi se rupsese de doctrina legionară, şi-a păstrat legături cu prieteni legionari. Aşa s-a ataşat de cortegiul funerar care-l conducea la cimitir pe fratele lui Corneliu Codreanu, fără să-şi închipuie ce putea să urmeze (şi chiar s-a întâmplat!). De ce a fost inocent? Fiindcă era tânăr, era dedicat preocupărilor literare, nu se mai gândea la cele ce-i deveniseră exterioare. Or, tocmai acestea l-au angrenat dramatic, pricinuindu-i, pe nedrept, stigmatul.

A.: – De fapt, el a ignorat contextul istoric. Un context amplu şi critic: eram în război, iar, în plan intern, continua prigoana celor ce au atentat la ordinea de stat a dictaturii antonesciene: legionarii. Forţa acestui context era covârşitoare în raport cu aceea a tânărului inocent sau refractar politicii. A fost suficientă o greşeală (neintenţionată, întâmplătoare) şi forţa contextului l-a angrenat între roţile ei. Pentru devenirea lui, tânărul Valeriu trebuia să ţină seama nu doar de ţelul său personal, ci şi de contextul destinal, favorabil sau nu. Atunci, în hybris-ul inocenţei lui, s-a auzit anankč, forţa implacabilă a sorţii !…

F.: – A fost Dumnezeu „în spatele” acesteia? Eu cred că da! A fost un avertisment şi e probabil că această primă lovitură l-a determinat cel mai mult pe Valeriu să se îndrepte spre monahism, spre Ecclesie, cum s-a spus, să treacă din „spaţiul” concret al temporalităţii în acela infinit al Eternităţii. Aceasta nu înseamnă că a ajuns dintr-odată la „vederea lui Dumnezeu”. Lupta lui Iacob al nostru va continua, locul şi timpul cereau „vamă”; omul şi destinul trăiau, totuşi, dual: în Ecclesie, dar şi în Istorie, iar aceasta din urmă era în mişcare, agent al schimbării…

(fragment din volumul Bartolomeu Valeriu Anania şi Lupta lui Iacob cu Îngerul, în curs de editare)

Note bibliografice

1. Valeriu Anania, Memorii …, 2008, p. 24.

2. Op. cit., p. 32.

3. v. Gheorghe Muşu, Din istoria formelor de cultură arhaică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.

4. cf. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a. Bucureşti, Editura „Florile Dalbe”, 1995, p. 110.

5. v. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1991, p. 173.

6. v. (Valeriu Anania) De vorbă cu Ioan Pintea, în vol. Valeriu Anania, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1995, p. 210.

7. v. Valeriu Anania, Memorii … 2008, p. 46.

8. v. op. cit., p. 19.

Nr. 02 / 2012
Revista revistelor

Festivalul Literar „Mihai Eminescu” – Suceava

FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

Din jurnal (2010)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (20)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

PERSONAJE MARGINALE IN INIMA ADEVARURILOR NOASTRE
de Marc Chambost

Retrăirea trecutului minunat
de Adrian Popescu

Recviem pentru George Whitman
de Nicolae Prelipceanu

D’ ale literaturii
de Nichita Danilov

Cealaltă Floarea Ţuţuianu
de Dumitru Chioaru

Proză americană
de Paul Aretzu

Un patriarh al fotografiei „literare”
de Ştefan Vlăduţescu

Seninul şi rugăciunea
de Simona-Grazia Dima

Plan B
de Constantin M. Popa

Erotica magna
de Ioan Lascu

Istorie mare, pentru păpuşi mici
de Gabriel Coşoveanu

Dansatori pe sârmă
de Daniela Firescu

Sentimente şi ritmuri
de Florea Miu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poezie
de Nicolae Tzone

Poezie
de Gheorghe Izbăşescu

Poezie
de Horia Bădescu

Plânsul lui Aerostate
de Mircea Bârsilă

Veghea lui Sîrbu
de Nicolae Oprea

Un anti-eminescian: Duiliu Zamfirescu
de Octavian Soviany

Salonul Anual al Artiştilor Craioveni
de Cătălin Davidescu

Poezie
de Nicolae Petre Vrânceanu

Gândacul care se chinuise tot timpul cât eu fusesem plecat
de Horia Dulvac

Vitrina cărților
de Nicolae Coande

„Mergând ca şi cum ai ajunge”...
de Florin Caragiu

Corăbierul cu palimpsest
de Florin Logreşteanu

Poezie
de Odile Mariana Florea

„LUPTA LUI IACOB CU ÎNGERUL”
de Ioan St. Lazăr

Maurice Maeterlinck – Simbolism thanatic
de Maria Tronea

Caragiale după Caragiale
de Ioan Lascu

© 2007 Revista Ramuri