Textul ca „luminare“

Într-un interviu acordat Iolandei Mamelan la începutul anului, „optzecistul“ Ioan Lãcustã îºi devoala atracþia spre o formulã de roman pe care o exersase deja în Dupã vânzare (2005): „Mã atrage, ºi încerc sã merg pe un astfel de drum, romanul mãrturisirii. Cred cã rostul romancierului acum este de a depune mãrturie. Descoperindu-ºi, cãutându-ºi conºtiinþa. Romanul exerciþiilor stilistice sau tehniciste nu cred cã mai poate continua. Nici romanul esopic, sau cel mizerabilist, scatologic, cel cu defulãri de tot felul, parabole cu animale sau obiecte º.a.“ (în Ziua, 6 februarie 2007). Proaspãtul Luminare (Coborârea în text) (Editura Polirom, Colecþia „Fiction-Ltd“, Postfaþã de Bogdan-Alexandru Stãnescu, Iaºi, 2007) reprezintã un asemenea roman-mãrturisire, în care rememorarea autobiograficã este inevitabil coruptã de ficþiune în procesul de rescriere a „textului“ propriei vieþi: „nu existã altã întoarcere în timp decât prin poveste – spune naratorul Simion, alter-ego al prozatorului. A reface, iar ºi iar, întâmplãri pe care chiar dacã le-ai trãit, nici tu nu mai eºti al lor, dupã cum nici ele nu mai înseamnã nimic altceva decât poveste. Aproape un text“.

„Luminarea“ pe care o cautã Simion, scriitor ºi lucrãtor la Arhiva Cinematografiei din Bucureºti nu este una de naturã misticã, deºi el vorbeºte, pe multe dintre pagini, despre Dumnezeu, bisericã sau rugãciune. Misticã ori cvasi-misticã este doar credinþa sa în puterea tãmãduitoare a scrisului: „Scrisul îmi dã o putere interioarã þinând, cred, de puterea misticã. (…) scrisul îmi întãreºte zilele. E un fel de sevã care se revarsã în mine din aceste cuvinte aºternute. (…) Simt cum vasul meu se umple cu apã curatã, limpede, poate chiar tãmãduitoare“. „Luminarea“ „eroului“ nu survine instantaneu, ci se „construieºte“ în timp, textual, pentru cã ea înseamnã, de fapt, revelarea prin scris a sensurilor unei vieþi de rãtãciri, autoefasãri ºi continue risipiri de sine în aburii alcoolului: „Viaþa ta, privitã astfel din chenar de paginã, devine coerentã, cãutãrile prind a se ordona în poveºti, mozaicul se întregeºte din risipiri ºi, cum un altul a spus-o de demult, desenul din spatele covorului capãtã contur desluºit“. „Coborârea în text“ echivaleazã cu o coborâre în propria conºtiinþã ºi cu o urcare întru cunoaºtere ºi întru înþelegere a lumii prin care a trecut ºi a destinului sãu, aºezat multã vreme sub semnul ratãrii.

În afara elogiului, excesiv prin repetiþie, al Textului, romanul lui Ioan Lãcustã se aflã la mare depãrtare de literatura congenerilor lui (foºtii „Noii“ de la cenaclul „Junimea“). Ironia ºi ludicul, „giumbuºlucurile“ textuale, în genere, absenteazã din aceastã mãrturie gravã ºi necomplezentã (nici mãcar faþã de sine) a unui intelectual cu structurã friabilã, dezabuzat ºi înfricoºat de ticãloºiile din timpul „multilateralei dezvoltate“, scârbit mai apoi de marea „curvãsãrealã“ a tranziþiei postcomuniste. Personajul Simion va cãuta sã se salveze de „teroarea istoriei“ prin automarginalizare, realizatã printr-o chinuitoare pendulare între „tihna Bibliotecii ºi libertatea Crâºmei“. Viaþa lui se consumã pe Bulevard, între Universitate ºi Ciºmigiu, într-o nesfârºitã deambulare (post)bahicã, printre oamenii cafenelelor ºi ai bodegilor, printre cerºetori ºi prostituate, o lume declasatã ºi crepuscularã, afundându-se zi de zi în mizerie ºi în mocirlã existenþialã, preferabilã însã lichelelor cu ºtaif ale regimului de tristã amintire sau ale debandadei de dupã decembrie ’89.

Textul lui Simion nu desfãºoarã o poveste cu început ºi cu sfârºit, câteva episoade epice ºi câteva scene memorabile, prezentate în ordine aleatorie, necronologicã (revederea, la o petrecere, a femeii de care fusese îndrãgostit în secret în tinereþe, iubirea cu Ester, relaþia cu Vichi, amorul turbat cu o studentã, dupã o ºedinþã de demascãri ideologice, întâlnirea cu profesorul beat urinând pe statuile de la Universitate, conversaþia cu fostul preot devenit afacerist ignar dupã Revoluþie, ezitarea din pragul berãriei „Gambrinus“, privind spre masa unde cei doi orbi îºi lingeau feþele ºi urechile) sunt menite sã susþinã meditaþiile pe teme existenþiale, mai ales de naturã moralã, ale naratorului. Deºi amendeazã critic cruzimile fostei dictaturi ºi pe oportuniºtii de serviciu ai epocii de aur, personajul mãrturisitor nu face figurã de inchizitor, conºtient fiind cã nu poþi traversa „obscenitatea“ fãrã sã te contaminezi câtuºi de puþin: „Cu sufletul mutilat, îndobitocit de fel de fel de spaime. Crezând în spusele lor. Dupã cum, peste ani, când ºi eu am început a scrie minciuni ºi prostii, poate alþi nevinovaþi au crezut în balivernele mele. Nu am fost în situaþia de a scrie prea multe sau prea grave. Dar de scris le-am scris“. De altfel, eticul reprezintã coordonata fundamentalã a gândirii ºi a existenþei sale turmentate, scriitorul legând talentul literar de calitatea moralã, de caracter (idee lovinescianã, susþinutã astãzi frecvent de un critic precum Gabriel Coºoveanu, spre pildã): „Am ºtiut, de la bun început, cã cineva cunoscut de mine nu are talent, dacã nu are caracter“. De aici, teama de imposturã ºi tot bagajul de scrupule, de ezitãri ºi de împotmoliri pe drumul afirmãrii literare: „Lunga mea aºteptare pânã a publica ceva. M-am îndoit permanent dacã eu am caracter. Dacã sunt un ins moral. Dacã pot urma, cât de cât, o minimã conduitã moralã“. În procesul acesta de „luminare“ textualã, Simion nu vrea sã cruþe nimic, nici pe el însuºi, cel care a fost, veºnicul alcoolizat fugind de dragoste ºi înstrãinându-se treptat de sine, nici „cloaca“ româneascã în care s-a bãlãcit, ca mulþi alþii, reflex al unei mentalitãþi pãguboase de tipul „merge ºi-aºa“ ºi a cãrei imagine realã o reprezintã privata autohtonã: „împuþitã, neigienizatã, fãrã minime accesorii sanitare“. În rândurile despre naþia sa, prozatorul nu vitupereazã cioranian, se simte însã în subtextul lor tristeþea amarã a celui ce ºi-a strãbãtut propriul infern, descoperind în cele din urmã cã salvarea este posibilã, dar ea nu vine niciodatã singurã, nu se primeºte ca dar, ci se cautã ºi se construieºte sistematic, dupã îndelungi suferinþe ºi prãbuºiri: „imensa majoritate a acestui popor, trãieºte mizer, gândeºte mizer, merge ca o turmã spre niciunde, ademenitã cu vorbe, momitã cu mici nimicuri, învãþatã sã fie coruptã, sã fure spre a supravieþui, sã admire slugarnic pe marii hoþi, sã se bucure de-un cârnat ºi o bere luate, la înghesuialã, din pomana unui parvenit“.

Luminare este un roman despre suferinþã ºi pãtimire, dar ºi despre purificare ºi renaºtere creatoare, dupã modelul mãslinei pe care i-l evocase cândva evreica Ester ignorantului de atunci Simion: aceasta nu dã ulei decât dupã ce se jertfeºte, dupã ce-i strivitã. Scenariul christic al morþii ºi al reînvierii poate fi considerat, de asemenea, un hipotext îndepãrtat al aventurii existenþiale a personajului-narator. În ciuda stilului pe alocuri prea liric ºi a peroraþiei abundente despre Text (amendate de critici precum Daniel Cristea-Enache sau Mihai Iovãnel), cartea lui Ioan Lãcustã rãmâne una dintre cele mai tulburãtoare „confesiuni“ romaneºti din literatura noastrã contemporanã, ilustrân­du-ºi veridic „morala“ ei subiacentã: mai întâi trebuie sã fii strivit, pentru ca mai pe urmã sã „luminezi“.