În 14 februarie, Dumitru Ţepeneag a împlinit 75 de ani, o vârstă impunătoare şi îndeajuns de „rotundă” pentru a justifica o sărbătorire. Unii naivi, printre care mă număr, au aşteptat o implicare oficială în eveniment, o decorare sau ceva asemănător. Au aşteptat degeaba. Astfel de lucruri se întâmplau cu scriitorii în vremuri apuse. Cu alţi scriitori, bineînţeles. Pe atunci, D. Ţepeneag nu doar că era tânăr, dar era şi interzis.

Presa a fost şi ea absentă la aniversarea lui D. Ţepeneag, cu excepţia Jurnalului naţional, care l-a firitisit la rubrica sa de mondenităţi („Astăzi e ziua ta…”). Să nu uit, totuşi, menţionarea zilei de naştere a scriitorului (fără poză) la Calendarul României literare.

Am fost, deci, mai degrabă discreţi cu aniversarea lui Ţepeneag, altfel unul dintre scriitorii noştri cei mai cunoscuţi în lume, tipărit cu aproape toate cărţile în Franţa, în Germania. Acum, şi în Statele Unite. Dar poate s-au gândit unii, la noi, să-i menajeze susceptibilităţi presupuse. Nonconformistul D. Ţepeneag, rebelul dintotdeauna, era posibil să nu primească prea bine o sărbătorire oficializată. Atât că nu i s-a dat prilejul să o refuze.

În ce mă priveşte, nu puteam, în rubrica din Ramuri, să nu iau act de aniversarea lui Ţepeneag, se va supăra sau nu. Îi preţuiesc prea mult scrisul, asta, pe de o parte, iar, pe de alta, nu pot să trec peste faptul că Ramuri este publicaţia cu un anume rol în afirmarea lui literară. Un rol pe care nu puteam tocmai aici să-l trec cu vederea. Mă refer la prezenţa tânărului Ţepeneag în Povestea vorbii, acel faimos supliment al Ramurilor, editat de Miron Radu Paraschivescu, la sfârşitul anilor ’60 ai veacului trecut. S-au manifestat acolo, pentru prima dată grupat, câţiva dintre protagoniştii curentului oniric, D. Ţepeneag, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Nora Iuga. Erau toţi la început şi au profitat prompt de relaxarea culturală a momentului, de protecţia lui M.R.P. şi de ospitalitatea pe care le-a oferit-o revista craioveană. Dar Ţepeneag a fost prezent şi mai târziu în Ramuri, după 1990, cu proză, eseuri, articole, interviuri, când a reînceput să publice în ţară, după aproape două decenii de interzicere.

Nu voi relua, în aceste însemnări, ce am spus altădată despre literatura lui D. Ţepeneag, când i-am comentat cărţile, când
m-am referit la concepţia lui despre onirism, la ideile lui literare sau de alt ordin. Mă limitez acum să spun câte ceva despre cum era omul Ţepeneag în anii tinereţii, cu el întâlnindu-mă deseori în mediile redacţiilor, la Casa Scriitorilor din Bucureşti sau la casa de creaţie de la Cumpătu, ori la mare, la 2 Mai, unde am petrecut odată două săptămâni cu el şi cu Virgil Tănase.

Spunând că mă voi referi la omul Ţepeneag, desigur că îl am în vedere pe omul exterior, mai cu seamă, astfel cum se manifesta în mediile arătate, şi nu pe omul interior, detectabil în scrisul său, în operă, cu alte cuvinte.

Am spus, deja, ceva despre nonconformistul, despre rebelul Ţepeneag, nedispus să se supună convenienţelor. Un impuls al contrazicerii îl agita tot timpul. Nu putea fi de aceeaşi părere cu tine din capul locului, trebuia să-i aduci totdeauna probe. Cultiva francheţea extremă şi era nestăpânit, lipsit de tact prea adesea, venind în curioasă contradicţie, comportându-se astfel, cu reputaţia lui de mare şahist. Reputaţie confirmată, mai târziu, prin cucerirea titlului de campion al Parisului. Dar şahul nu impune tact (tactică), rigoare, calm, prudenţă, răbdare? Eu aşa ştiam. La Ţepeneag, la tânărul Ţepeneag părea să domine impulsivitatea şi gustul riscului, tentaţia de a trăi periculos, de a comite gesturi şocante şi primejdioase. Găsise şi un aderent, printre onirici, la acest stil, nu altul decât blajinul Dimov, atras în experienţe duse până la limita riscului fizic. Sunt notorii scenele petrecute la Dimov acasă, unde ieşeau pe balconul apartamentului de la etajul IX şi se agăţau cu mâinile de balustrada din afară şi cu picioarele în gol, rămânând atârnaţi un minut, două, trei, cât rezistau să stea astfel, arbitraţi tot de un oniric care-i cronometra. Nu au căzut atunci, spre norocul lor şi al literaturii române, dar i s-a întâmplat asta lui Ţepe, la Casa Scriitorilor unde, tot aşa, s-a agăţat de balconul interior, acela cu formă circulară, alunecându-i mâinile şi prăbuşindu-se sub privirile îngrozite ale lui Nichita Stănescu. Ţepeneag îl provocase pe poet să facă acelaşi lucru, dar acesta n-a mai avut când. S-a ocupat de chemarea Salvării, de transportarea la spital a confratelui mai tânăr care-şi fracturase un şold.

Sigur, astfel de întâmplări aparţin îndepărtatei tinereţi, dar aş spune că trăirea periculoasă i-a fost întotdeauna proprie lui D. Ţepeneag, omului şi scriitorului. După cum şi aspiraţia de a fi diferit de alţii, atipic. Am de la el scrisori în care meditează asupra felului său de a fi atipic şi o face cu umor şi cu sarcasme îndreptate către cei care nu-l înţeleg, către „românaşii” care nu-l acceptă aşa cum este şi numai pe ei se acceptă. Îmi îngădui să transcriu câteva rânduri dintr-o epistolă pe care mi-o trimitea în 1993 şi care mi se par potrivite pentru a încheia aceste însemnări la aniversarea lui D. Ţepeneag: „Revenind la situaţia mea de «măgar între oi» (greu de ales între aceste două animale!), la voinţa mea de a fi atipic, de a fi diferit, «altul», nu ca toată lumea, etc., te asigur că nu e deloc de invidiat. Cred că ideea lui Nietzsche, după care diferenţa produce valoare, nu se aplică la români, căci valoarea asta trebuie omologată de cineva, iar românaşii noştri nu admiră în afara categoriei lor nici să-i pici cu ceară ! …”.