Am discutat recent cu un tânăr sculp-tor român, Dan Istrate, abia întors din Italia (după o fructuoasă ucenicie artistică, una care a durat câţiva ani, în atelierul unui maestru, la Carrara), despre Roma arhitecturilor baroce. Subiect în general cunoscut, unde numele lui Gian Lorenzo Bernini, sculptor şi arhitect prolific, se impune de la sine. Cine nu a admirat Fântâna fluviilor, din Piaţa Navona, sau Ponte Sant’ Angelo, ori Santa Maria del Popolo, ori Fântâna Tritonului, din Piaţa Barberini, proiectată de acelaşi vizionar al scenografiei sacre şi civile? Bernini, favorit al papilor, Inocenţiu al X-lea, printre alţii, a luat cam tot ce se poate lua din marile comenzi ale Urbei, sublinia partenerul nostru de dialog. Adevărat, Roma e berniniană în mare parte, de pe la 1600 încoace până azi, palate, pieţe, biserici. Nu le înşir pe toate, le cunoaşteţi. Altceva era la mijloc în discuţia noastră, destinul artistic al unui alt arhitect faimos, Francesco Castelii, zis Borromini, originar din Lugano, din nordul Cizmei, dintr-o familie de artişti, colaborator al prolificului Bernini, la Bazilica vaticană, printre altele, dar exact opusul marelui Bernini. Fire introvertită, instabilă, retractilă, Borromini este mereu depăşit de energia creativă a experimentatului Bernini. Nu doar gloria şi recompensele, dar, uneori, se pare că şi insuccesul – e drept, efemer – stau pe creştetul acestuia. De pildă, ideea sa de a adăuga două, prea ambiţioase, campanile, care să depăşească faţada lui Maderno, la bazilica San Pietro, dăduse chix. Se fisuraseră ambele, terenul era destul de nesigur, din cauza vecinătăţii Tibrului, iar clopotniţele – bine demonstra contraexpertiza lui Borromini, care le desenase exact papei – se crăpaseră dintr-o excesivă înălţime. S-a renunţat la ele, desigur, ele ar fi trebuit să fie unde azi se află arcurile clopotelor, simetrice, la stânga şi la dreapta intrării... Fiasco, dar şi o revenire, îmi amintea Dan Istrate, fost student al lui Constantin Lucaci, unul foarte meritoriu, de vreme ce clujeanul luase, nu de mult, un premiu la Bienala din Japonia.

Bernini, ca să-şi răscumpere greşelile, îşi va uimi contemporanii cu o lucrare celebră, „Extazul Sfintei Tereza“ de la Santa Maria Vittoria. Borromini? Acelaşi perdant în faţa lui Bernini, Castelli, zis Borromini, un talent autentic, dar necompetitiv. Tipologic, avem situaţia lui Victor Hugo şi a lui Rimbaud, a lui Alecsandri şi a lui Cârlova. Boromini are opere arhitecturale excepţional de ingenioase, dar relativ puţine. Este unanim admirat, mai ales pentru cele trei biserici romane, vi le amintesc, Chiesa Nuova, San Carlino alle Quattro Fontane, Sant Agnese in Agone, ultima contrastează, stilistic, cu Fântâna fluviilor a lui Bernini, mai cu seamă fiindcă sunt faţă-n faţă, în Piaţa Navona. Scoici, elipse, goluri, forme marine, uşor bizare, flăcări încremenite, o lume răsucită, spirale, vârtejuri ascensionale traduc sensibilitatea unui artist abstrus. Borromini, sensibil la culme, instabil psihic, se va sinucide, pradă unui impuls vinovat de autosuprimare. Bietul Borromini, ai spune…

Luna trecută, la Liturghia solemnă de la San Pietro, Benedict al XVI-lea a vorbit, în predica sa, despre „cattedra di San Pietro“, lucrarea în bronz a lui Bernini, a nu se confunda cu enormul baldachin tot de bronz, conceput tot de „geniul lui Bernini“. Ce zice Papa nu e ceva strict confesional, de aceea îmi permit să citez, neuitând că românii sunt ortodocşi, majoritar. Dar acordarea titlului de cardinal episcopului major unit Lucian Mureşan, petrecută cu o zi înainte, este tot un act supraconfesional, cred, iar steagurile tricolore, care se desfăşuraseră în mulţimea de pelerini, din Piaţa vaticană cu coloanele lui Bernini, erau ale întregii Românii, nu doar ale Blajului greco-catolic. Benedict al XVI-lea insista, în omelia sa, asupra artei berniniene care-şi conduce pelerinul sau vizitatorul, treptat, cu o iscusinţă minunată, de la intrarea în bazilică, spre altarul din spate, deasupra căruia se află „tronul“ amintit, după legendă, acesta ar fi chiar o parte din cel al Pescarului de oameni, alţii spun că tronul din lemn, provenind din secolul al IX-lea, s-ar putea să conţină fragmente din primele veacuri. Alţii, că a fost tronul unui împărat etc. Tronul amintit e o lucrare de artă, nu un tron propriu-zis, e „cattedra“, de unde catedră, iar patru masive coloane, aminteşte Papa, reprezentându-i pe Părinţii Bisericii Occidentale şi Orientale, adică Ambrogio, Augustin, pe de o parte, Ioan Gură de Aur, Atanasie, pe de alta, sprijină „catedra“ strălucitoare. Deasupra ei se află o fereastră ovală, cu imaginea unui porumbel sacru, de unde lumina se revarsă supraabundentă asupra privitorilor. Benedict al XVI-lea interpretează arhitectura bazilicii în cheie profund creştină, totul, de o actualitate vădită: „Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în vreme ce imaginea Porumbelului Sfântului Duh îl arată pe Dumnezeu ca izvor de lumină… Dar este şi un alt aspect de reliefat. Biserica însăşi e de fapt ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie de noi, vine la întâlnire cu lumea noastră“… Lumina o face transparentă, lumea de aici şi pe cea de dincolo, fereastra nu izolează, uneşte, spune, în esenţă, Episcopul Romei. Dar Pontiful roman merge mai departe, „Biserica este locul în care Dumnezeu «ajunge» la noi şi de unde noi «plecăm» spre El“…

Bernini devine, astfel interpretat, mai mult decât un scenograf al artei sacre, care transpune în travertin sau marmură visul universalităţii creştine, el este un inspirat. Borromini este anahoretul iluminat, solitarul straniu. Bernini e plenitudinea creatoare.