Mahalaua îngerilor (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011) este numele antologiei pe care o publică Virgil Diaconu, selectând, într-o ordine cronologică inversată, poeme scrise mai ales în ultimele două decenii. Spirit, în egală măsură, lucid şi idealist, notează despre carte: „Cred că Mahalaua îngerilor pune în pagină ceea ce se petrece, tulburător, spiritual-moral-existenţial cu fiinţa mea, sedusă de viziunea poetică, de daimon” (Poezia azi, p. 293). Autor al unui interesant eseu despre poezie, el crede că modernismul este încă o experienţă activă, nu acceptă încadrarea după criteriul generaţiilor, consideră că literatura este prin excelenţă expresie a singularităţii.

Mahalaua îngerilor nu va fi, desigur, tandra mahala celestă (Ţicău) a lui Mihai Ursachi – evadând în imaginar, ci una cvasireală, ca un aisberg, lăsând să se manifeste o atitudine contradictorie, polemică. Virgil Diaconu este un scriitor care alternează mesianic exultarea în faţa creaţiei cu sarcasmul provocat de lumea politică. Perplex, el pare a aştepta iminenţa unei instanţe justiţiare, capabile să readucă existentul în parametrii lui ontologici, paradiziaci, adică la inocenţa narciselor, prinţese de cartier, a clasei muncitoare a vrăbiilor, în templul trandafirului galben. Vehemenţa este însă neiertătoare, fiindcă democraţia de cabaret „pune aripi guzganilor/ şi îmbracă în mătase lipitorile politice”, „ascunde sub fustele ei tricolore tot gunoiul social”, iar „Cadavrul României navighează în beznă,/ cu luminile stinse şi fără nicio direcţie…” (Occident). Ca un neoromantic modernist, scriitorul resimte şi constrângerile timpului, adversar inexorabil, dar predominante sunt stările de sublimare, din moment ce şi-a propus să scrie „cu toate florile de cireş şi cu vrăbiile lumea./ Lumea, acest Laudatio Domini” (Laudatio Domini).

Nostalgia Paradisului înseamnă o regăsire de sine pe sub impurităţile existenţei, o întoarcere la stadiul primordial, la un nou început, la o comunicare cosmică: „De parcă aş fi Noe, care îşi însămânţează corabia./ […]/ Frunză cu frunză, val cu val, Domnul se întoarce acasă:/ Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:/cireşe pe masă şi apă curată în cană.” (Acasă). Este impresionantă, în această poezie, francheţea, misionarismul moral, directeţea. Fenomenele naturale au capacitatea să regenereze sufletul. Metafizica este inclusă în text, poetul meditând pe tema morţii sau a relaţiei cu divinul. În registrul atitudinilor sale, satira este puternică, iar elegia şi meditaţia imnică sunt graţioase. Se recurge frecvent la alegorie, la expresivitatea repetiţiei, realul fiind prelucrat asiduu.

Poetul este când combatant impetuos, când retractil în idealitate. El resimte nedreptăţile sociale, disoluţia morală, vituperând eminescian, macedonskian: „E vremea căpătuiţilor şi a faunei politice./ A ştiucilor cu solzii în seceră şi a vulpilor cu două ieşiri./ Şi a cloştilor care votează cu patru aripi,/ pline de devotament faţă de liderul cuibarelor./ Este vremea lebedelor de palat,/ a bordelinelor care lustruiesc cu graţia lor/ falusul acestei democraturi purulente.// E vremea hienelor propagandistice/ şi a ţiparilor care se strecoară elegant/ printre degetele împietrite ale Justiţiei./ E vremea viermilor de serviciu!” (Secol). Distanţându-se, astfel, de infami, se declară solidar cu fratele cărăbuş, cu clinchetul vrăbiilor, cu clasa muncitoare a florilor de câmp, cu vorbitoarea pădure. Această tematică franciscană este susţinută de un lirism retoric, focalizat prin reiterare, reluând neobosit motive, imagini, enunţuri. Naturismul inocent compensează grotescul public. Refugiul în paradis, în starea contemplativă, este alternativa înfocării satirice. În ambele cazuri este vorba de atitudini morale: frustrat de indiferenţa lui Dumnezeu, poetul caută sensuri existenţiale. Pesimismul său poate fi uneori deconcertant: „Singur sub aripi, sub cer./ Păsările pe care le întâlnesc sunt mereu migratoare,/ femeia pe care o iubesc râde în braţe străine./ Până şi casa în care stau este mereu alta:/ uneori înnoptez într-un cântec,/ alteori mă trezesc în urletul fiarei./ Cât despre Dumnezeul pe care-l aştept,/ el este într-o altă poveste: poate în florile de cireş,/ poate în cântecul sturzului.” (Singur sub aripi). Pentru spiritul său neliniştit, idealitatea este un reflex de repliere, alimentat, însă, continuu, de contactul direct cu realul. Poetul numeşte această stare, cu gândul la copilărie şi la Creator, Facere. El însuşi este implicat în lucrarea ei. Se poate spune despre poezia lui Virgil Diaconu că reprezintă sublimarea unei tensiuni, în sens psihanalitic, alternând două stadii, unul pulsional şi altul de procesare: „Eu sunt poetul!// Eu am făptuit transmutaţia:/ sunt cântecul mierlei, floarea de cireş.// Trupul şi braţele nu mă cuprind./ Viaţa pe care o am este o haină/ prea strâmtă pentru mine.” (Eu sunt poetul). Grădina paradiziacă, des evocată, Facerea amintită, natura alegorică reprezintă, de fapt, lumea ideală a propriului scris, scriptorium-ul din mintea poetului. Totodată, paradisul pierdut, naturismul, universul inocent al florilor şi al păsărilor, al copilăriei nu fac altceva decât să sugereze indirect misiunea salvatoare a scriitorului şi a poeziei sale, în totală disonanţă cu realitatea publică dezastruoasă şi, într-o mai mică măsură, cu timpul insidios şi nimicitor. Totuşi, o viziune stenică a unităţii dumnezeieşti a lumii, a nobleţei fiinţei prevalează: „Toate sunt scrise în Cartea cea mare,/ în nervii şi celulele mele. Poţi să citeşti./ Numai prietenii mei n-au învăţat alfabetul./ Numai ei nu-l văd pe Domnul,/ care chiar acum îşi trece mâna prin capul copacilor/ ca să-şi adune gândurile… Rămuroasele gânduri./ Numai prietenii mei nu-l văd pe Domnul,/ care de îndrăgostit ce este a luat-o razna/ prin zumzetul albinelor, prin cântecul sturzului…// Îmbrăţişarea Lui este mai mare decât lumea.” (Cartea).

Partea a doua a antologiei face o demonstraţie de imaginar erotic, despre o Lolită, creaţie a visului, în egală măsură nabokoviană şi borgesiană. Calineriile şi senzualităţile ingenios regizate par un joc al singurătăţii poetului, o realitate absolut livrească: „Nici nu mai ştiu dacă suntem în lumea reală/ au în cea virtuală, dacă aceasta este mâna din vis/ sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste./ Mâna la care te-ai tăiat în gândurile mele de dragoste.” (1001 de nopţi). O femeie iluzorie, transformată în realitate – transmutaţia funcţionează şi de această dată –, îi străbate nopţile, îşi lasă urmele trupului în cearşafuri, în timp ce glasuri, când ispititoare, când îndoielnice, îi răvăşesc mintea. Printr-o alegorie persistentă, autorul reconfigurează mereu caleidoscopul poetic. Poziţia confesivă dezvăluie empatii de mare fineţe, ardoarea sentimentelor, starea androgină a iubiţilor. Iubirea (închipuită) este şi ea, pe lângă paradisul naturii, o altă ipostază a poeziei (care poate însemna credinţă, înflăcărare, dar şi infidelitate, prostituţie). Poezia este, în fond, o oglindă a oamenilor, a lumii. Condiţia ei este iubirea – în singurătate, prin suferinţă: „Ia seama: ultimele poeme de dragoste sunt aici,/ în inima mea. Dacă vrei poţi să le-asculţi bătaia./ Dacă vrei poţi să îţi vezi în ele chipul şi mâinile.” (Scriptură).

Virgil Diaconescu vorbeşte în parabole, nu transmite niciodată direct ideea. Poezia lui are o decenţă metonimică, recurge la corespondenţe, la o realitate spiritualizată. Resemantizează, ca într-un puzzle, din noi perspective, un număr redus de repere simbolice. „Intangibilă şi nesfârşită în propria frumuseţe” este iubita-poezie, parcurgând un spectru semantic, de la concreteţe senzuală până la abstracţii inefabile. Poetul însuşi fecundează universul, fiind coautor al Facerii. Tribulaţiile sale vor să demonstreze că poezia este dragoste, că el însuşi se poate transforma în pruncul iubitei sale. Jocul dintre cauză şi efect, dintre concret şi abstract este ranversabil. Se practică antropomorfismul şi animismul, discursul este sentenţios.

Poemele din tinereţe, ultimele în cuprinsul volumului, sunt învăluite de un ton oracular, misterios, cufundate în esenţialitate.

Poezia lui Virgil Diaconu este diferită de a confraţilor generaţionişti, singularizându-se stilistic şi chiar tematic. Alcătuieşte, prin consecvenţă, un weltanschauung. Deşi se limitează la un univers restrâns, beneficiază de o combinatorie care îi dă flexibilitate lirică şi originalitate.