„Nimic nu poate evolua firesc într-o cultură ca a noastră aflată cinci decenii sub variaţiile de presiune ale regimului totalitar. Se zăresc mai peste tot doar... simulacrele normalităţii“. Aceste propoziţii radicale parcă ar fi rupte din Literatura română sub comunism, însă sintagma din final ne reaminteşte titlul unei rubrici susţinute de Eugen Negrici în revista România literară, pe la mijlocul anilor ’90. Adunate în volum (Simulacrele normalităţii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011), articolele acelei vremi par acum şantierul cărţilor incendiare deja publicate sau laboratorul de incubaţie al unor germeni ideatici pentru viitoare abordări sistematice.

Temele sunt, fireşte, extrem de diverse: scrisul medievalităţii noastre târzii, naşterea unor specii literare, avangarda, explicaţia evoluţiei poeziei şi agonia spiritului critic în perioada comunistă, patologia stilistică totalitară, întârzierea seismelor literare şi critice postdecembriste, limitele „ştiinţifice“ ale psihanalizei, Eminescu ş.a. Ceea ce le uneşte este atitudinea scormonitoare, nonconformistă, demistificatoare, fiindcă Eugen Negrici se războieşte cu „prejudecăţile literare, situările greşite, falsele concepte, clişeele, fenomenele ignorate, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor noastre literare“. Din acest punct de vedere, dar nu numai, autorul Iluziilor literaturii române se dovedeşte un veritabil spirit nietzscheean. Însă el nu decretează „moartea lui Dumnezeu“, ci perisabilitatea valorii artistice. Şi nu vesteşte venirea Supraomului, ci a Expresivităţii. La un „sceptic mântuit“ precum E. Lovinescu, teoria „mutaţiei valorilor estetice“ dădea operelor literare o potenţială şansă de regăsire temporară a tinereţii. Pentru un sceptic „nemântuit“ ca Eugen Negrici, soluţia compensativă a îmbătrânirii fatale nu poate fi decât una radicală: resuscitarea artificială, prin transgresarea artisticului şi disponibilitatea (nelimitată a) expresivului. Distincţia dintre cele două concepte nu este încă suficient de clar conturată, artisticul fiind mai degrabă un în sine al „obiectului“, iar expresivul o valoare adăugată de către „subiect“. Eugen Negrici a profitat, iniţial, de mutaţia epistemologică redevabilă semioticii şi teoriei receptării în forjarea conceptuală a expresivităţii involuntare, grilă de lectură salvatoare a vechilor scrieri româneşti („Caută şi umple cu bucurie vasul sărac“). Ignorarea intenţionalităţii sau „eliberarea obiectului“ şi atribuirea de semnificaţii reprezintă modalităţile prin care orice text poate deveni expresiv (v. şi demonstraţia din „Învăţămintele «frumosului natural»“). Dar şi interpretarea unei opere declarat artistice incumbă, până la urmă, acelaşi demers (investiţie semantică, creaţie de sens, dincolo de intentio auctoris), deşi preeminenţă capătă, într-adevăr, codul estetic. Separarea precisă a expresivului şi a artisticului mi se pare posibilă numai în condiţiile unei definiri pur formale a esteticului. Şi oare este posibil un concept de estetic atât de restrictiv? Criticul şi istoricul literar ne va oferi, probabil, o dezvoltare convingătoare a acestei dihotomii conceptuale vehiculate frecvent în textele publicistice.

Rămâne însă evident faptul că Eugen Negrici proclamă omnipotenţa interpretării, care are menirea de a deschide sarcofagele cu mumii ale istoriei literaturii, făcându-le interesante pentru lectorul contemporan. (Re)interpretarea, apanaj al receptorului (al inteligenţei, culturii şi puterii sale imaginative), devine un fel de elixir miraculos, utilizat pentru o „sistematică a înnoirii“. De fapt, Eugen Negrici nu suportă împietrirea, mortificarea, definitivul, centralizarea (psihanalizând puţin, aş putea identifica aici o acută spaimă faţă de moarte a omului Eugen Negrici, dar să nu uităm, totuşi, ce ne spune Negrici însuşi despre psihanaliză: „tot aşa cum se întâmplă cu actul interpretativ literar, psihanaliza trădează temperamentul psihiatrului“). Slabele semne vitale, infimele pulsaţii de viaţă trebuie căutate cu orice preţ, chiar cu preţul fragmentării întregului textual: „Tehnic vorbind, sistematica înnoirii va lucra, şi ea, chiar în cazul creaţiilor intenţionate, cu fragmente, cu detalii şi cu efecte noematice (licăriri, fulguraţii, impresii), refuzând ideea de dezvoltare, de întreg, de totalitate. Cum ştim, întregul aparţine, de regulă, convenţiei care mortifică, obturează. De notat că fragmentul se constituie simultan cu producerea efectului. El capătă individualitate, palpită o clipă în imaginaţia noastră ca o celulă activată brusc. Discontinuitate, decupaj, fulguraţii, fragmentarism“. Pentru aceeaşi idee pledează şi serialul în trei episoade „Despre cărţile neterminate“, aproape un elogiu al incompletitudinii, generatoarea unei semioze teoretic infinite, precum şi a unei plăceri pe care ţi-o dau „strădania euristică, starea de expectaţie şi mai ales criza ce se declanşează întrucât, în dinamica lecturii, există o tendinţă spre soluţie“. Fascinaţia exercitată de operele neterminate este explicată prin faptul că ele „nu sigilează curgerea şi dau senzaţia infinitului“ – „ispită demonică sau pornire de copil“?. Poate puţin din amândouă. Dar, dincolo de provocările golului, ale absenţei finalului, stimulative, antrenante, criticul ajunge la concluzia că, „într-un fel, toate cărţile sunt neterminate“. Mod de a sublinia, încă o dată, rolul de creator sui generis al interpretului. Ori, dacă vreţi, de solomonar care trezeşte la viaţă opera moartă a unui demiurg din alte vremuri.

De fapt, nu exagerez prea mult vorbind de vrăjitorie (interpretativă), fiindcă în/ din dragoste nimic nu-i prea mult şi totul este posibil. Nu cred să mai fi citit undeva o atât de limpede şi de „evanghelică“ declaraţie de dragoste faţă de literatură ca în rândurile următoare: „Am arăta că iubim neprefăcut literatura dacă am aştepta, în deplină nădejde – descinzând în interiorul unui text – să aflăm lucrurile cele mai uimitoare cu putinţă. Ce
ne-ar împiedica să vedem, în ceea ce ţine aparent de stângăcie, de imperfecţiune, rodul unor deranjări intenţionate, al unei neechilibrări voite, al unei ignorări ingenioase a ordinii în stare să dea un ce spontan, natural textului, un efect de vitalitate, un spor de expresivitate şi comunicativitate, semn al tinereţii şi forţei unei literaturi“.

Eugen Negrici nu este doar un „profet“ prăpăstios al morţii operelor literare, ci şi un căutător neobosit al remediilor pentru revitalizarea lor. După ce relativizează ucigător, ca orice lucid care nu se lasă subjugat de iluzii, descoperă, tot el, firicelul de apă vie.