| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Un elegiac ironicPAUL ARETZUAjunsă la zenit, poezia lui Nicolae Prelipceanu este, cu precădere, una a meditaţiei existenţiale, simplificată şi esenţializată, elegie cu schepsis, căutând în realitatea iluzorie, instabilă şi deconcertată un punct de sprijin. În titlul noii sale cărţi, un teatru de altă natură (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006), se reflectă in nuce aspecte care definesc lirica sa, ludicul, ironia reticentă, o iscodire inteligentă şi lucidă a unei realităţi duplicitare, viziunea lumii ca dramă implozivă, mentală, reprezentarea existenţei ca spectacol nemijlocit, cu un etic imanent. Se manifestă, desigur, intuitiv, parodic, şi reflexele unui dialog îndepărtat cu imaginarul eminescian. Poetul însă nu creează un model abstract, metafizic, melancolia sa jucăuşă provenind tocmai din rolul său de martor la în-scenarea realităţii. Poemele sale apar astfel ca tentative de cunoaştere/de apropiere de spiritul realităţii, prin înlăturarea măştilor. Nimic ostentativ în acest demers, ci numai foiletarea blândă, parcă ingenuă a existenţialului, în căutarea adevărului. Comedia cea de obşte urmează însă scenariul fatal, inefabil al trecerii, înconjurată de incertitudini, năruindu-şi fermitatea în imagini iluzorii şi evanescente: "peste firele de iarbă cade bruma/ de înţeles din lumea aceasta/ şi soarele ridicându-se/ o face abur// nu mărturisesc nimănui nimic/ nici tălpile nu-mi mai sunt/ lipite de pământ// fug fără să înaintez un metru/ o secundă mă-ngroapă" (cimitirul izvorul nou). O asemenea percepţie debusolantă schimbă simbolica tradiţională, soarele este putred, apa vieţii este puhavă, peisajul anunţă un sfârşit inexorabil, un traseu crepuscular, naşterea este înfăţişată ca început al sfârşitului ori ca relegare în absurd, când nici identitatea nu mai este sigură: "începuse bine sfârşitul/ cu părinţi fericiţi şi vecini fără teamă/ cu ochii deschişi spre un bec/ încă aprins// am fost eu ai fost tu/ întrebarea e fără răspuns/ nici chiar nimeni/ nu va şti să ne spună" (istorii viitoare). Poetul este afectat de zădărnicia existenţei şi de moartea care aneantizează, pierzându-şi reperele constante, nemaiînţelegând semantica ontologică. Meditaţiile sale subtile se deduc din pretextele aleatorii, din mici evenimente cotidiene, şi se configurează în jurul neputinţei de a justifica existenţa, exprimându-se astfel, indirect, revolta împotriva destinului crud, dar şi speranţa melancolică într-o reîntoarcere. Într-o pasă funestă, autorul dă, într-un poem, imaginea insolită, echivocă a unei autodevorări/sinucideri sau a unui ritual autoeuharistic, accentuând aspectul tragic. Moartea, în viziunea lui Nicolae Prelipceanu , nu are o reprezentare organică, materială, ci apare mai mult noţional, ca nonsens, ca nejustificată nedreptate, ca vulnerabilitate a vieţii. Lipsit de sentimentalism, de disimulările retoricii, autorul nu face decât să ia, calm, cu eleganţă, pulsul propriului imaginar reflexiv. Faţă de volumele anterioare, poezia actuală tinde spre simplitate, spre elementaritate. Ea urmăreşte să dea unor stări/gânduri obsesive limpezimea transcendentă a răşinii de chihlimbar. Imaginea naşterii de sine şi apoi a propriei nimiciri este recurentă, conţinând un asemenea hieratism: "nici n-ar fi trebuit să mă nasc// tot ce calc în picioare sunt eu/ conştiinţa mea şi creierul meu/ un corp fără suflet/ pleacă mai departe pe străzi" (nici măcar un glonţ în cap). Condiţia omului este redusă la o fantoşă impersonală, la o formă fără conţinut, la un joc ridicol, deprimant. Fiinţa decerebrată, golită de suflet, predestinată este implicată într-un destin absurd, victimă a unei complicităţi oculte, supusă unei alienări abrutizante, pierzându-şi harul de a comunica: "fiecare în sacul lui legat la gură/ pregătit de saltul în prăpastie/ când altcineva o să vrea/ când o să facă semn altcineva" (destinatar). Ironia, mereu prezentă, este plină de acuitate, subtilă şi are rolul de a echilibra tonul elegiac: poetul învaţă alfabetul cimitirului, primeşte laurii celui învins, se autoanulează măturându-se singur, aşteaptă în staţie troleibuzul ideal care să-i ia pe toţi călătorii, pentru totdeauna, viaţa, comparată cu un râu neobosit, este un preş care este continuu tras de sub picioare. De la meditaţia existenţială, poetul trece cu dezinvoltură la satira socială, dând o imagine sarcastică a deşertăciunii publice. Alegoria ilară a unui popor care înaintează cu fervoare/asiduitate în cerc sau cortegiul de fiinţe care coboară pe un drum al dezintegrării, afundându-se în pământ, sunt simptomatice pentru imaginarul sceptic al autorului. Tot astfel, evitând prezenţa umană, acesta preferă întâlnirile, în cimitire, cu spiritele unor celebrităţi. Poezia este speculativă, de o natură rafinată, intuind cu multă agerime nervurile ideilor, detaşându-se cu eleganţă de orice balast somatic/epic/patetic, definindu-se ca o entitate sensibilă şi nervoasă. Autorul chiar practică o autonomizare a scrisului său, eschivând indiciile subiective, lăsând să funcţioneze un filtru cognitiv-neutru, amestecând contemplaţia cu visarea. Deşi abstract, poetul este departe de a fi un conceptual, priza lui la un real (subiectiv) aflându-se uneori aproape de secvenţialitatea cotidiană sau de cinism: "parfumurile frumoasei tinereţi/ ale frumoaselor adolescenţe/ cu sexe înmugurite abia/ miros urât acum/ vă asigur/ deschideţi-vă nările/ ochii/ gura/ sexul/ şi veţi înţelege// în faţa mea pe bulevardul alb/ înaintează persoane şi altele/ văd cum se descompun în aerul iernii/ tălpile merg mai departe/ rămânând (o clipă-n) văzduh// apoi se scufundă aşa cum trebuie/ la doi metri sub pământ/ lăsând numai urma putrezirii sale/ pe-aici prin văzduhul parfumat// un regiment de picioare putrede/ înaintează spre mine/ e chip nu e chip să mai scape/ trec printre ele zadarnic/ acolo-i secretul" (băltoace festive). În afara reflectării unei realităţi percepute în esenţialitatea ei deconcertantă, elegiacă, poezia lui Nicolae Prelipceanu actualizează urme mnezice revelatoare, înţelese ca sedimente ale trecerii timpului. Filosofia dedusă a unei asemenea poezii este că omul nu poate fi decât consecinţa/imaginea mediului în care a trăit. Textele acestei cărţi au imprimate în materia/spiritualitatea lor semnele, cicatricele, coşmarurile, mizeriile, mentalităţile, refulările, angoasele istoriei în care au fost create, amestecând concretul cu abstractul, elegia cu ironia, pendulând între metafizică şi imanenţă, reprezentând contorsiunile/strategiile/limitele unei conştiinţe. De aceea, universul poetic este sumbru, chiar infernal, loc al damnării, adevărată groapă comună, marcată de absurd şi deşertăciune. Autorul îşi deploră experienţa umană, încearcă să se detaşeze de sine/de lume, regretând că nu a murit când era copil. El pune astfel în faţa cititorului, mai pe ascuns, mai direct, oglinjoara. Jocurile intertextuale, exercitate cu dezinvoltură, referinţele livreşti angrenează poemele, care reflectă o experienţă singulară, într-o comuniune culturală, atenuându-le umorile depresive, sugerând totuşi repetitivitatea, vocaţia concertantă. Poetul pune în ecuaţie cele mai insolite corespondenţe, sesizează iluminări, semnificaţii ascunse: în drumul spre locul de muncă se simte zilnic pe drumul spre moarte. Procesul pe care îl exersează este cel al fanteziei analitice care, aprofundând, mitizează, care aduce fracţii diverse, numeroase, ca pe un evantai, la numitorul comun, teribil, de această dată, moartea: "membru al acestei loji/ a Cimitirului Virtual sunt şi eu/ ca toată lumea/ eu mai demult/ alţii/ nici nu-şi mai aduc/ aminte ce-i paşte// din iarba lui fragedă" (cimitirul virtual). Cartea este dominată de tema trecerii, a deşertăciunii existenţei simbolizată repetat printr-un curs de apă, prin fluviul iluzoriu al tuturor formelor şi mai ales prin resimţirea morţii ca totală singurătate: "singurătatea începe de jos de la tălpi şi de la degetele de la/ picioare. urcă pe pulpe spre genunchi iar coapsele sunt drumul/ ei secret către sex. trece şi prin burtă, n-o să mă credeţi/ străpunge plexul solar învăluie plămânii inima tot ce mai e/ pe-acolo. ehei până la creier e drum lung. pe care-l parcurge/ în câteva fracţiuni de secundă" (***). Această enigmatică anatomie şi fiziologie a singurătăţii este cheia/iarba fiarelor care deschide şi închide întregul volum. Totuşi, nimic dramatic, cu adevărat posomorât în textele lui Nicolae Prelipceanu. Se remarcă ironia amară a autorului, hazul de necaz care înseninează meditaţia, îi dă aspect laic, o relativizează, făcând-o cea de toate zilele: "să nu spui că ai primit/ doar câteva foi albe/ că te cred// şi mie mi s-a părut/ că transcriu în zadar/ că nimic din toate astea/ nu se lipeşte în realitate/ de pagină// a fost simplu/ să înţeleg că nici de mine/ nu s-a lipit mai nimic/ din atâtea câte ar fi trebuit să fie/ imprimate în minte-mi/ pe spinare pe frunte în ochi// aici clasicul optimist nu mai are/ nici o putere/ şi nici modernul de mine/ nu mi se pare mai breaz// fii liniştită eu voi continua/ voi încerca să transcriu/ intranscriptibilul/ tot ce n-a mai fost transcris/ niciodată// iar tu vei primi altceva/ să ştii că asta e regula asta e legea/ mai e cineva care transcrie între noi doi" (transcrieţi băieţi numai transcrieţi). Înconjurat de o realitate fulgurantă, iluzorie, heracliteană, pătruns de melancolia trecerii, pe care o tratează cu antidotul ironiei, realizând, cu eleganţă stilistică, un lirism rafinat, atins, în ciuda lucidităţii sale, de fantasmele unui donchihotism fără leac, Nicolae Prelipceanu reuşeşte să depăşească nonşalant, în poezia de azi, deosebirile dintre generaţii, păstrându-şi totodată marca singularităţii. |