Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cultura, în Craiova de altădată (1944-1947)

        de Alexandru Niculescu

Aceste pagini ar putea fi un arc peste timp şi spaţii. O punte care reuneşte generaţii risipite în vremuri, în lume şi, bineînţeles, în umbrele vieţii uitate. Pe care le adună, acum, laolaltă dorinţa de a ne cunoaşte istoria, în sfîrşit, liberă, dreaptă şi lucid㠖 nevoia de Adevăr.

Şi mai este ceva: le uneşte Craiova. Craiova de ieri, a celui ce le scrie în grea vîrstă a senectuţii, cu Craiova de azi, pentru Craiova de mâine. Adaug: Craiova mea dintotdeauna.

Au avut aceste pagini şansa de a apărea – o parte – în România literară (nr. 9 / 2012). Au profitat, bineînţeles, de bunăvoinţa unui distins poet craiovean, director al revistei, care s-a gîndit ca această a doua parte a amintirilor din Craiova de altădată să apară chiar în Craiova. În calitatea pe care o are, nici el – precum nici cel care scrie aceste rînduri – nu şi-a uitat acel primum movens craiovean. De aceea, din cetatea lui Bucur, paginile care interesează strict viaţa culturală a Craiovei din anii premergători oprimării comuniste (1944-1947) au luat drumul lung, ca să apară acum în Cetatea Banilor.

Un bătrîn craiovean le-a scris. Alt craiovean le-a citit – şi le-a îndreptat spre Craiova. Spre o ultracentenară revistă (întemeiată în 1905) care este Ramuri.

De Ramuri-le craiovene sunt încă aninate valori – aşa cum au fost altădată. Cei în vîrstă, dar mai ales cititorii tineri trebuie să afle, din aceste (cîteva) amintiri culturale, c㠄s-au născut şi în Craiova oameni“.

Să nu îi uităm!

În Craiova de altădat㠖 1944-1947 –

„spre neuitare“ (Virgil Ierunca)

10. În astfel de circumstanţe învolburate am găsit, totuşi, o „evadare“. Cultura! Literatura! Revista Ion Maiorescu a elevilor Colegiului Naţional Carol I care – contat – se bucură şi astăzi – conform Dicţionarului revistelor literare româneşti – de I. Hangiu, de o menţiune generoasă). Revista fusese întemeiată în 1931 de Mihai Paulian, un foarte activ şi valoros profesor de limba română, devenit, mulţi ani de-a rîndul (1928-1934, 1940-1941), director al Colegiului. El este cel care i-a dat revistei numele „Ion Maiorescu“. Numele răsplătea recunoscător memoria celui ce fusese unul dintre primii directori ai „Şcolii Centrale“ (cum se numea Colegiul) între 1837-1848 şi care, de fapt, întemeiase învăţămînatul liceal în Craiova.

Revista „şcolar㓠îşi propunea să stimuleze energia tinerilor elevi şi, mai ales, să-i atragă pe cei care aveau „înclinaţii artistice“. Printre cei dintîi colaboratori se prenumără, în poezie, Elena Farago şi Sabina Paulian (soţia profesorului), alături de Ion Dongorozi, Radu Rosetti, T. Păunescu-Ulmu, C.S. Nicolaescu-Plopşor, D. Gusti, G. Ţiţeica. După Mihail Paulian, a devenit director al Colegiului, pînă în 1940, un inimos profesor de fizică şi chimie, Constantin Iliescu. În timpul directoratului acestuia, revista a fost condusă cu talent de profesorul Ion Mihăescu (1907-1998), scriitor el însuşi, fost coleg cu Cicerone Teodorescu şi prieten cu Ion Sofia Manolescu – dar şi exigent dascăl pentru elevii de liceu (publicase Sinteze de istorie a limbii şi literaturii române în 1943). În plus, încă de prin 1935, Ion Mihăescu era redactor şi la revista Meridian a lui Tiberiu Iliescu. Sub bagheta lui Ion Mihăescu, o personalitate craioveană pe nedrept uitată, revista Colegiului realizase un bun renume şi, mai ales, trecuse prin dictaturile politice din România fără a-şi pierde prestigiul literar. Ion Maiorescu ajunsese a fi citită în toată urbea Craiovei alături de celelalte reviste literare. Directorii Colegiului se succedau, unul altuia, unii aveau bunăvoinţă, alţii nu aveau har – pînă cînd, în 1944-1945, noul regim post-23 august, a adus la conducerea Colegiului pe Constantin Drăgulescu, despre care am vorbit mai înainte.

Noul director, devenind şi conducătorul revistei (Ion Mihăescu nu mai figura în staff-ul redacţional) voia să dea un curs nou vechii publicaţii liceale. Mă alesese pe mine, şi, alături de mine, pe un coleg al meu, Bălan George – viitorul muzicolog cunoscut în Bucureşti, prin anii 1960-1970. Bineînţeles, revista trebuia să reflecteze noua stare de fapte politice, adică s㠄preamăreasc㓠munca, justiţia socială şi să vorbească numai de bine despre „marea noastră prietenă şi aliată“, Uniunea Sovietică. Zis (poruncit!) şi făcut. Am scris, atunci (sub comandă!), într-un prim număr (1945) un articol cu titlul (dacă îmi aduc bine aminte) „onoare muncii“ (!) (nu ştiam că, în unele limbi slave, sintagma era de-a dreptul o formulă de… salut!), ceea ce a fost pe placul „social-democratului“ profesor-director. Alt coleg, Alexandru Dan Măruţă, scria despre o reprezentaţie a celebrei trupe de balet rusesc a lui Igor Moiseev şi, în sfîrşit, Georgică Bălan despre Dora Massini într-o operă (bineînţeles) rusească. Pe lîngă acestea, însă, strecuram articole de critică literară şi… poezii. Scriam pe atunci versuri şi Ion Maiorescu îmi servea să le public! Revista o imprimam la tipografia Ramuri – unde, şi eu, şi Bălan făceam pe „şpalturi“ corecturi (la etajul al doilea al frumoasei clădiri în stil românesc de lîngă biserica Sf. Treime).

Am străbătut, cu această îndeletnicire extra-şcolară, ultimii ani de liceu (1945-1947). Eram elev şi, vorba lui Caragiale, „publicist“! Este drept că George Bălan şi cu mine nu eram în aceeaşi clasă de liceu: el era „literat“, eu „ştiinţific“, dar colaborarea noastră, incluzînd şi pe cea cu directorul „socialist“, se desfăşura în bune condiţii. Grupului nostru redacţional i se alătură, însă, prin 1946, un adevărat poet: profesorul Petre Stati (1903-1978), care preda (ca şi Drăgulescu) latina şi greaca. Am fost elevul lui şi îmi permit a face o digresiune afectiv-memorialistică. Petre (Petru) Stati era „strămutat“ de la Iaşi, unde fusese prim-redactor al revistei Cuget Moldovenesc (pînă în 1943). Un om inteligent, generos şi apreciat de elevi – care, după cum am aflat mai tîrziu, era un „fugar“: părăsise capitala Moldovei din motive politice (naţionaliste) şi încerca să i se piardă urma. Bietul de el! După ce seriile noastre de absolvenţi au ieşit din Colegiu, Petre Stati, care fusese, în anii Basarabiei româneşti, profesor la Bălţi şi la Soroca (se întorsese după aceea la Iaşi), a fost arestat în 1952, predat poliţiei sovietice (NKVD pe atunci) şi deportat în Siberia pînă în 1964. Eu scrisesem despre el un lung articol (Petre Stati, poetul) în revista Ion Maiorescu, în care remarcasem peregrinările trubadureşti pe care el însuşi le descria: „acel ce-a fost pe lume Petre Stati / Şi-a dus melancolia în vechi cetăţi“. Petre Stati îşi clama „nepotolita sete de ideal“ şi se considera mereu „în căutarea perfecţiunii“. G. Călinescu, care se pare că îl cunoscuse în Iaşi, îl definea în Istoria literatorii… „un poet de tipul clasic cu reverie calmă“. De altfel, Petre Stati a fost un erudit traducător din poeţii clasici latini. Antologiile lui din lirica latină (poeţi satirici, epigramişti) au fost unanim apreciate. L-am vizitat, la Iaşi, cu puţin timp înainte de a se stinge: trăia în grea sărăcie.

11. De la revistă şi de la scrieri literare, am creat un alt fel de activitate: manifestări culturale orale cu public! Le-am intitulat, tradiţional-şcolăreşte „şezători culturale“. Am ţinut o serie de asemenea reuniuni în sala Teatrului Naţional (adică în Colegiul nostru), sub auspiciile – bineînţeles – ale Colegiului Naţional Carol I dar, pe afişele răspîndite în oraş, apărea şi numele revistei noastre Ion Maiorescu. Elevii aveau ocazia să-şi arate pregătirea şi talentul, fie în corală sau ca solişti, să cînte la pian sau la vioară menuetul lui Boccherini sau valsurile lui Chopin. Iar cei ce scriau versuri, să-şi citească în public producţiile lor literare. Mă prenumăram şi eu printre aceştia din urmă. Îmi aduc aminte şi acum, nu fără emoţie, de poezia mea, Seară lină, sentimental-romantică (azi, desigur, desuetă) dedicat㠖 de profundis – unei ideale fiinţe iubite (care nici măcar nu se găsea în sală!).

Revista, şezătorile, apariţiile pe scenă ne făcuseră multora dintre noi numele cunoscute în urbea Craiovei. Auzise, astfel, de noi, şi profesorul francez, Marcel Fontaine, care, fără a-şi afişa atitudini anti-comuniste, era de partea tinerilor contestatari ai regimului comunist. Adică era „cu noi“. La propunerea profesorului C.D. Papastate, care era şi „diriginte“ al clasei noastre de liceu, elevul Marius Protopoescu, un strălucit element al Colegiului, a ţinut o conferinţă despre Baudelaire, insistînd, mai ales, pe versurile: homme libre toujours/ tu cheriras la mer, nu fără aluzie la libertatea care ni se fura, în fiecare zi mai mult şi mai evident (nu mult după aceea, Marcel Fontaine a fost transferat – de Ambasada Franţei! – la Turnu Severin şi, în 1949, a fost expulzat din România împreună cu ceilalţi profesori şi intelectuali din Occident).

Şi Institutul italian organiza conferinţe şi recitaluri de muzică italiană, încă din anii fascismului. După 25 iulie 1943, Institutul, sub direcţie nouă, încerca a-şi crea o nouă înfăţişare, cu membri noi. (Eu însumi vorbisem acolo despre „poeţii crepusculari“.) Un valoros şi pasionat italianist (azi, nonagenar) Ion Pătraşcu, mă îndemna să mă ocup de poezia italiană (Leopardi, în special, dar şi Ungaretti şi Montale). Ion Pătraşcu a ajuns, ulterior, profesor la catedra de italiană a Universităţii din Craiova; eu am reuşit să-l recomand, după 1990, Ambasadei Italiei la Bucureşti pentru a i se acorda, răsplătindu-i strădaniile dedicate Italiei iubite în Craiova, o înaltă decoraţie italiană. Am aflat însă că, între timp, intrigi meschine de catedră au reuşit să-l elimine din Universitate.

În 1947, atunci cînd noi părăseam Colegiul, Marcel Fontaine şi Ion Pătraşcu reprezentau cultura occidentală romanică.

12. Să nu uitam că urbea Craiovei avusese în vremurile bune, în prima jumătate a secolului trecut, o animată efervescenţă culturală. Apăreau reviste literare şi ziare – este drept, cu difuzare în regiune –, se creaseră societăţi literar-culturale, edituri destinate difuzării culturii regionale. La acestea se adăuga un teatru naţional şi actori ce deveneau celebri şi treceau să joace pe scenele altor teatre din provincie sau chiar din Bucureşti. Craiova îşi avea intelectualii şi scriitorii, poate mai puţin cunoscuţi decît cei din Cluj sau din Iaşi, care îşi desfăşurau energiile spirituale şi talentul în slujba Olteniei natale.

Două reviste majore au patronat, vreme îndelungată, viaţa culturală a Craiovei. Mai întîi, Ramuri, revista întemeiată în 1905 de C. Şaban Făgeţel (1884-1947), împreună cu prozatorul D. Tomescu (1886-1945) şi cu poeta Elena Farago (1878-1954) – după ce, mai înainte, creaseră o „societate Ramuri“. În jurul revistei, de obedienţă semănătoristă (N. Iorga) se adunaseră scriitori locali precum Marcel Romanescu (1897-1956), C.D. Fortunescu (1874-1965), N.I. Herescu (1903-1961), eminentul profesor specialist în literatura clasică şi traducător din Horaţiu şi Ovidiu (refugiat după 1945 în Franţa) – alături de alţii, scriitori cunoscuţi din toată ţara: Emil Gîrleanu, Eugen Constant, Aron Cotruş, Liviu Rebreanu, Ion Agîrbiceanu, Zaharia Bîrsan, Victor Eftimiu, Lucian Blaga. Renumele revistei Ramuri, în tot timpul apariţiei ei, depăşea cu mult hotarele Olteniei şi Craiovei: devenise, pînă în 1947, o publicaţie literară cunoscută şi apreciată în toată ţara.

Cealaltă revistă craioveană, în schimb, era circumscrisă culturii locale: Gînd şi slovă oltenească apărea în 1936 şi specifica, în primul ei număr, că este destinată literaturii folclorice din Oltenia. C. Nicolaescu-Plopşor (1900-1968), care întemeiase şi o editură ad-hoc (Pămînt şi suflet oltenesc), era directorul revistei, împreună cu Preda Savu. La Gînd şi slovă oltenească îşi dau întîlnire intelectuali craioveni [precum Al. Olaru (1923-2003), N.I. Herescu, Ştefan Bossun (1907-1993)]cu scriitori cunoscuţi precum G. Bacovia, Al. Iacobescu, Ion Minulescu, Petre Stati, alături de rapsozi autentici ai producţiilor populare (I. Popescu alias Nicolae al Lupului (1881-1963). Acesta din urmă preia direcţia revistei prin 1942, dar Gînd şi slovă oltenească, cu tot elanul său populist, îşi încetează apariţia în 1947.

Între aceste două reviste îndelung reprezentative pentru cultura literară a Craiovei, nu s-a semnalat – pe cîte putem şti – nici o concurenţă contradictorie sau conflictuală. În fond, ele se completau, una, rezervîndu-şi zonele culte ale literaturii, cealaltă ariile regionale, popular-folclorice. Ramuri ilustra literatura cultă, clasică, autohton㠖 conformă ideilor lui N. Iorga. Gînd şi slovă oltenească încerca – atît cît putea – a da glas culturii rurale din Oltenia. Unii colaboratori preferau zonele culte (Eugen Constant, D. Tomescu, N. I. Herescu, Petre Stati etc.), alţii doreau a se adresa celor „de la ţar㓠(precum însuşi Nicolaescu-Plopşor sau „Nicolae al Lupului“). Mai erau şi alţii care scriau în amîndouă publicaţiile. Astfel, se constituise în Craiova, în anii interbelici, pînă la dezastrul comunist, o elită intelectuală demnă de interes naţional.

Am lăsat deoparte, cu bună ştiinţă, o valoroasă publicaţie literară cu sediul în Craiova (dar mai puţin craioveană!). Este vorba de Meridian, un „caiet lunar“ subintitulat „revistă democratică“, pe care o conducea Tiberiu Iliescu (1906-1978), profesor de limba română, alături de alt profesor de limba română, Ion Mihăescu, despre care a fost vorba mai înainte. Apărea cu oarecare intermitenţă şi „distona“ într-un fel cu armonia tradiţionalistă a urbei oltene. Meridian, din primul număr, se declara „a inaugura un gînd vertical şi absolut“ şi afişa o atitudine „non-conformistă“, „insolent㓠şi anti-tradiţionalistă. Colaborările erau variate: Elena Farago, Eugen Constant, Emil Botta, Vlaicu Bîrna, Dan Petraşincu, profesorii M.D. Ioanid, Mihail Ghenescu, Marcel Saraş, Ion Schinteie, C.D. Papastate, Ion Zamfirescu, nume pe care le-am întîlnit şi în celelalte două publicaţii craiovene (bineînţeles, scriau în Meridian, regulat, Tiberiu Iliescu şi Ion Mihăescu).

Dar sub acest avînt trubaduresc, descoperim şi semnăturile lui Al. Robot (poetul comunist, refugiat în URSS), Mihnea Gheorghiu, Alexandru Balaci, Petre Pandrea, Saşa Pană, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, despre a căror evoluţie ulterioară ştim că au fost „de stînga“: „democraţi“, filo-comunişti (chiar cripto-comunişti!). Conţinutul „caietelor“ era bogat şi variat. Predominau versurile şi proza „modernistă“, tălmăcirile din scriitori străini, francezi şi anglo-saxoni, mai puţin cunoscuţi (sau ocultaţi) în România. Prin colaboratori precum Mihnea Gheorghiu, Alexandru Balaci, Saşa Pană, Meridian avea în vedere literatura occidentală tot „democratic㓠– sau, să-i spunem pe nume, de stînga pro-regim. Deşi se considera mai degrab㠄liberală“!

Meridian a fost într-adevăr o revistă de înaltă ţinută literară iar existenţa ei „extra-teritorial㓠în Craiova a dat oraşului o importanţă literară majoră în România.

13. Peisajul cultural al Craiovei nu poate fi complet dacă nu menţionez personalităţile care au apărat, în anii cei buni, dar şi în anii grei, luminile Occidentului. Au fost mai ales profesori de limba şi literatura franceză cei care au cultivat, în capitala Olteniei, valorile Franţei. În scrieri, în conferinţe, în şcoală.

Cel mai cunoscut dintre ei este, fără îndoială, profesorul de limbă franceză Constantin D. Fortunescu (1874-1965), un eminent cărturar, care ştia să fie, în liceu, un excelent dascăl, deşi domeniul său de activitate depăşea cu mult cadrul şcolar. Semna adesea articole în revista Ramuri, şi conducea Arhivele Olteniei, o publicaţie cultural-istorică menită a studia istoria Olteniei. Era un pasionat cercetător de documente vechi din Oltenia, ceea ce i-a adus numirea ca director onorific al Arhivelor Statului din Craiova. Se specializase în Franţa, cu o bursă Spiru Haret şi, întors acasă, întemeiază, în 1937 „Cercul franco-român“. Era un partizan al lui N. Iorga, care-i oferă un post în aparatul său guvernamental. Dar, spirit căutător, faustic, încerca să descifreze şi tainele lumii. Societatea „Prietenii ştiinţei“, pe care o întemeiază, o susţine şi o conduce, îi oferă largi posibilităţi de cunoaştere, mergînd pînă la spiritism. C.D. Fortunescu a fost un activ, complex şi plurivalent personaj al Craiovei „de altădat㓠(care ar merita să i se dedice o lucrare bio-bibliografică). El este veriga de legătură dintre secolul al XIX-lea al enciclopedismului de tip B.P. Hasdeu cu secolul al XX-lea al ideologiei literare şi istorice a lui N. Iorga. Dar rămînînd mereu în pragul literaturii moderne.

Cu totul altfel este profesorul Constantin D. Papastate, pe care l-am menţionat mai înainte. Un profesor care a avut năzuinţe înalte – nu numai didactice (a fost un bun, riguros şi pasionat om al şcolii). Călătorea frecvent în Franţa (unde făcuse – la Dijon – un stagiu de specializare), ţinea la curent pe elevii săi cu ultimele modificări ale gramaticii predate în şcolile franceze, cu metode şi „tablouri sinoptice“ moderne. Un profesor bine instalat în actualitate. Pe lîngă activitatea didactică, C.D. Papastate era şi scriitor, poet de factură clasic-parnasiană. Prin anii şcolarităţii noastre la Colegiu, volumele de versuri ale profesorului C.D. Papastate, „dirigintele“ clasei noastre, erau etalate în vitrinele librăriilor centrale din Craiova (Sorec, Sanft, Casa Şcoalelor): Trepte (1944) şi Anotimpuri (1945) (dacă îmi aduc bine aminte, la unul dintre ele am făcut şi o recenzie, în Ion Maiorescu). Noi, elevii lui, exultam de mîndrie: ce „mare“ profesor avem! Dar C.D. Papastate îşi limita „gloria literar㓠la urbea Craiovei – ca şi cum nu şi-ar fi dorit mai mult. Şi totuşi numele lui a fost recunoscut şi de G. Călinescu. A predat (pare-mi-se) o perioadă de timp, după ce şi-a redresat situaţia politică, şi în Universitatea din Craiova. C.D. Papastate a fost un asiduu colaborator al revistelor craiovene, şi înainte de 1947 (Ramuri, Gînd şi slovă oltenească, dar şi la Meridian) şi după 1964 (Ramuri, serie nouă). Altfel spus, un personaj de frunte, „adaptabil“ la intemperiile politice româneşti, dar inconturnabil în cultura Craiovei (şi despre el
s-ar putea scrie o bio-bibliografie!).

Mai puţin „suplu politic“, mai puţin ambiţios social a fost, în schimb, alt profesor de limba franceză al Colegiului, M.D. Ioanid (1897-1972). Şi el, ca şi C.D. Papastate, care îi fusese elev (!), erau originari din Piteşti – şi nutreau aceleaşi speranţe literare. Poet şi el, cu două volume de versuri (Poteci înlăuntrul meu, 1936, Meandre, 1939) (menţionate în Istoria literaturii române a lui G. Călinescu), M.D. Ioanid a fost şi un talentat traducător din poezia franceză: Paul Valéry şi Henry de Regnier au intrat în cultura românească prin tălmăcirile lui, de bună seamă, azi ignorate. Profesoratul lor era mult deosebit: Ioanid era un dascăl sever, „de modă veche“, Papastate un profesor modern (între ei era o diferenţă de vîrstă care-i făcea să aparţină la generaţii diferite). Dar, dacă în Craiova, „elevul“ se vădea a fi, în ochii profesorului său din Piteşti, un „arivist“, M.D. Ioanid se declara a fi… „integru“ şi „incoruptibil“! Ceea ce arată clar că cei doi intelectuali de seamă ai Craiovei erau în… concurenţă!

Alături de aceştia, însă, nu trebuie uitaţi nici cei despre care a fost vorba mai înainte. Personalităţi precum Tiberiu Iliescu, Ion Mihăescu, Mihnea Gheorghiu, Alexandru Balaci, Ion Pătraşcu au adus oraşului Craiovei o însemnătate naţională bine meritată. Aş fi tentat să scriu: au fost şi în Oltenia oameni de seamă!

14. „Cînd se petrecură acestea?“ ne putem întreba ca Poetul. Pînă în anul 1946-1947 – este răspunsul. Din 1946, Meridian nu mai apare (desfiinţat de propriii săi colaboratori „de stînga“!). În 1947, moare C.Ş. Făgeţel, iar în mai 1947, dispare şi „revista literară lunar㓠Ramuri, de el întemeiată. Gînd şi slovă oltenească, revista lui Nicolaescu-Plopşor, încetează să apară aproape simultan! (Ultimele numere, şi din Ramuri, şi din Gînd şi slovă oltenească, sunt datate: mai 1947).

În iunie 1947, seria noastră (1939-1947) a Colegiului Carol I (încă mai purta acest nume!) îşi încheia studiile liceale. (Era, se pare, considerată celebră, pentru că a generat mai mulţi oameni de valoare, literaţi, medici, matematicieni, muzicologi, profesori universitari, pe lîngă cei care şi-au riscat viaţa sau au murit în luptele rezistenţei anti-comuniste.)

În 1947 începe altă viaţă intelectuală în Craiova. Noul prefect, samavolnic instalat, începe o campanie (desigur, susţinută de comuniştii de la putere) pentru înfiinţarea unei Universităţi a Craiovei. Se pun bazele unei Facultăţi de Agronomie – pe care chiar fiu-său, Ion Cumpănaşu, o urmează şi absolvă. În 1948, survine „reforma“ (comunistă) a învăţămîntului. Colegiul nostru este obligat să nu mai fie „naţional“ ci „popular“ (mai întîi „Oltenia“ şi, din 1948 „N. Bălcescu“), profesorii sînt mutaţi şi strămutaţi (politic!) prin şcolile din judeţul Dolj, apoi „liceele clasice“ etc. „Altă faină se macină la moară!“ – aş adăuga o zicală justă. Regele Mihai I este alungat la sfîrşitul anului din România, opresiunea comunisto-sovietică acoperă şi striveşte ţara.

În Craiova se instalează, printre arestări şi destrucţii umane şi culturale, ordinea totalitară, pax sovietica9 .

Ceea ce a urmat ştim cu toţii: lupta cu ocupaţia sovietică şi cu dictatura absolutistă a comuniştilor începe să se desfăşoare pe alte făgaşuri. În munţii Olteniei, în organizaţiile militare de rezistenţă, se găseau colegi de-ai noştri (Radu Ciuceanu, unul dintre ei), în partidul naţional-ţărănesc, de asemenea (Cicerone Ioniţoiu). Mulţi dintre noi îşi pregăteau admiterea în Universitate. Am aflat mai tîrziu că fostul director al Institutelor Franceze din Craiova şi din Turnu Severin, profesorul Marcel Fontaine, continuîndu-şi cariera în Franţa la Radio-Paris (azi RFI), a susţinut mai departe, pe calea undelor radiofonice, rezistenta politică anti-comunistă din România (şi totuşi, a fost uitat în Franţa, ca şi în România…).

Desigur, cei mai mulţi dintre noi, foşti elevi ai Colegiului am reuşit să ne înscriem în Universitate, în „Şcoala Politehnic㓠(denumirea de atunci) sau în Facultăţile de Medicină de la Bucureşti, Timişoara şi Cluj. Dar alături de noi erau şi cei cărora li se refuza înscrierea (din motive politice). Fiilor de aşa-zişi exploatatori („moşieri“ în special) li se fixau taxe exorbitante pe care nu le puteau plăti şi, deci, nu erau acceptaţi (după ce reuşiseră la examenul de admitere!) în studiile superioare universitare. Printre cei din Craiova, a fost exclus şi Radu Poenaru, un urmaş al familiei lui Petrache Poenaru, boierul paşoptist, fondatorul învăţămîntului în Oltenia. Radu Poenaru (1928-1959) este, fără îndoială, personalitatea cea mai remarcabilă din seria noastră de liceu. Poet de talent, tînăr intelectual de valoare, el voia să studieze într-o Facultate de Arte Plastice. După ce a reuşit la concurs şi a urmat cursurile trei ani, a fost exmatriculat. Dosarul! După stagiul militar la „batalioanele de munc㓠(în care erau recrutaţi cei „nedemni“ de a fi în „armata poporului“!), a fost „microscopist“ la o unitate medicală anti-malarie de la Băneasa, unde, îmbolnăvindu-se grav de nervi, a fost internat în Spitalul de boli nervoase. Acolo a murit, în august 1959, în condiţii dramatice. Persecuţiile politice îl distruseseră. Craiova pierdea cu Radu Poenaru un veritabil poet, un devotat patriot. Dar mai ales un rafinat om de cultură, înzestrat cu o caldă şi superioară umanitate10 .

Mai suntem, astăzi încă, unii care putem depune mărturie pentru ceea ce a fost „atunci“, în anii grei ai instaurării dictaturii comuniste în România.

Din 1947-1948 înainte se aşterneau umbrele comunismului şi asupra culturii din Craiova noastră.

*

Un post scriptum este necesar. Am prezentat în paginile precedente aspecte mai puţin cunoscute – după vorbele lui Virgil Ierunca, „pagini uitate“ – din ceea ce a animat cultura din Craiova în anii instaurării totalitarismului comunist. Era, bineînţeles, o cultur㠄locală“, „regională“, dar cunoscută, transmisă şi luată în seamă în ansamblul culturii româneşti. Nume de scriitori din Craiova străbăteau spaţiile geografiei noastre culturale centralizate. Tot astfel cum ajungea în cultura Craiovei colaborarea unor scriitori unanim cunoscuţi din literele româneşti de atunci.

„Local“, „regional“ vs. „central“, „bine cunoscut“, „unanim recunoscut“ nu pare a mai fi o opoziţie pertinentă. Ieri, ca şi azi, cultura este egală şi unitară.

  1 Ion Maiorescu a fost un important om de şcoală şi patriot paşoptist. Se numea, în Transilvania-i natală, Trifu, dar fiind rudă cu Petru Maior, şi-a schimbat numele. Era prelat greco-catolic; studiase la Blaj, Budapesta şi Viena. În guvernul revoluţionar a avut funcţii diplomatice, iar mai tîrziu, în 1859, a fost director al Eforiei Şcoalelor. A fost şi profesor la Universitatea din Bucureşti, nou înfiinţată, în 1864.

 2 O remarcabilă prezentare a lui Ion Mihăescu a scris Mihai Geleleţu: Profesorul meu, Ion Mihăescu, în 2003.

 3 În septembrie 1947, cu acest număr din revistă în mînă, m-am prezentat la Bucureşti, la redacţia ziarului Naţiunea al lui G. Călinescu, în care Al. Piru a făcut o frumoasă recenzie publicaţiei noastre – dar… avea cuvinte vituperante şi invective la adresa articolului meu despre „fascistul“ Petre Stati. Pe mine personal, Al. Piru mă cunoştea pentru că îmi publicase, în aceeaşi pagină a doua a ziarului, un articol despre N. Milcu, un poet craiovean.

 4 Nu rezist tentaţiei de a reconstitui, din memorie, cîteva versuri: „O să vină primăvara tot aşa ca altădată / Pe aceeaşi cărăruie alt băiat, cu altă fată / Au să treacă în amurguri, cum treceam, de mult, şi noi / Vreme multă, vreme veche, ne-o desparte pe-amîndoi“. Şi în final: „Ai să-i vezi de la fereastră / Umbra lor în faptul serii o să-ţi pară umbra noastră / Şi fără să îţi dai seama, paşii spre icoană ai să-i porţi / Să aprinzi o lumînare cum s-aprinde pentru morţi!...“ Poezia Seară lină a apărut în revista Ion Maiorescu în penultimul său număr, în anul 1947.

 5 Mai apăruseră în Craiova, între 1920-1930, şi alte reviste mai puţin cunoscute, cu o răspîndire restrînsă şi cu o viaţă efemeră: Năzuinţa, condusă de Elena Farago, George Murnu şi Ion Dongorozi (1922-1929) şi Flamura (1927-1929). Ramuri, Gînd şi slovă oltenească şi Arhivele Olteniei au dăinuit decenii de-a rîndul!

 6 Poate că, astăzi, pare bizar ca un intelectual cu evidente orientări culturale (pro-)occidentale, să fie de partea comuniştilor pro-sovietici şi a celor ce ne ocupaseră ţara. Atunci, în anii imediat ulteriori încheierii războiului (1945-1947), cei care preţuiau Occidentul francez, englez şi american considerau că trebuie să-şi alinieze atitudinea politică românească la situaţia din vestul Europei. Aşa se explică faptul că filo-francezi, precum Virgil Ierunca, G. Ivaşcu, declarîndu-se „de stînga“, colaborau la început cu comuniştii, iar alţii, filo-englezi sau pro-americani, precum Mihnea Gheorghiu, Al. Balaci erau „criptocomunişti“.

 7 Este interesant de observat care au fost scriitorii absenţi din paginile Meridian-ului. Iată pe unii dintre ei: Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Pillat şi, bineînţeles, N. Iorga şi Mihail Sadoveanu! Motivaţiile fiecăruia îmi lipsesc.

 8 Toate aceste date le-am extras din Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990) al profesorului I. Hangiu, ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 (ed. a II-a). Altele le-am avut prin bunăvoinţa prof. Rebeca Barbu, dintr-o lucrare alcătuită sub auspiciile Bibliotecii Judeţene „Th. Aman“, Repere spirituale. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, 2005.

 9 I. Hangiu, op. cit., p. 239, semnalează încă o apariţie a revistei Ion Maiorescu în 1948, ca revistă a „Colegiului Naţional Carol I“ (probabil rămasă în tipografie din ultimele luni ale anului precedent), dar cu subtitlul „revista Colegiului popular Oltenia“). Risum teneatis!

 10 La editura Scrisul Românesc din Craiova am reuşit, în 1984, a face să fie publicat volumul de poeme al lui Radu Poenaru, intitulat Hrisoave. A fost alcătuit şi prefaţat de Valentin Constantinescu şi a apărut prin bunele strădanii ale altui poet craiovean, Liviu Călin (1930-1994), astăzi pe nedrept uitat – sau ignorat (sub învinuiri nedrepte).

Nr. 03 / 2012
Craiova în primele decenii ale secolului XX
de Marcel Berendei

Cîteva note ale autorului despre propria sa încercare literară
de Gabriel Chifu

Însemnări la o aniversare
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (21)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Chestiuni romane
de Adrian Popescu

Ani medii
de Nicolae Prelipceanu

Măştile poetului
de Nichita Danilov

Poezia ca salvare
de Dumitru Chioaru

Un Weltanschauung
de Paul Aretzu

Aşa grăit-a Eugen Negrici
de Gabriela Gheorghişor

Viața şi poezia în cărbune
de Ioan Lascu

Polemicele unui deceniu
de Ionuţ Răduică

Chemarea Polymniei
de Daniela Firescu

Reflexie în oglinda-labirint
de Daniela Firescu

Pagini despre «ultimii ţărani»
de Mihai Duţescu

Lirica analogică
de Ştefan Vlăduţescu

Lecția de singurătate
de Florea Miu

Pe pămînt străin
de Constantin Arcu

Hazlia poveste a Negustorului din Veneţia
de William Shakespeare

Cel de-al 64-lea Festival de la Cannes, 2011
de Marc Chambost

Poeme
de Victor Munteanu

Poeme
de Constantin M. Popa

Poezia lui Florin Iaru
de Mircea Bârsilă

Romanul vieţii (antum şi postum)
de Nicolae Oprea

Cultura, în Craiova de altădată (1944-1947)
de Alexandru Niculescu

Poeme
de Viorel Mirea

O poveste de dragoste ... socialistă
de Ioana Dinulescu

vitrina cărţilor
de Nicolae Coande

Păsările şi arta
de Florin Caragiu

Logică şi naraţiune
de Ion Militaru

Poezii
de Amalia Elena Constantinescu

Poemele oraşului
de Ion Munteanu

A fost, odată, un anticariat. Şi o galerie
de Luiza Barcan

Parodie
de Lucian Perţa

R E G U L A M E N T U L de organizare şi desfăşurare a ...

Zilele „MARIN SORESCU”

Revista revistelor

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Poeme
de Nikiforos Vrettakos

© 2007 Revista Ramuri