Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








D-ale carnavalului literaturii

        de Paul Aretzu

Ingeniozitatea, neastâmpărul, mobilitatea imaginativă îl fac pe Horia Gârbea să fie, nu un tâmpit, cum se autoalintă în carte, ci unul dintre cei mai ubicui autori ai literaturii actuale, un poligraf înzestrat cu o mare disponibilitate de a procesa realul, fiind, pe rând sau simultan, poet, dramaturg, traducător, prozator, critic, publicist.

Romanul de mici dimensiuni Căderea Bastiliei (Editura Corint, București, 2007, prefață de Alex Ștefănescu), aflat la a doua ediție, definitivă, prima fiind datată 1998, a fost precedat de un volum de proză scurtă, Misterele Bucureștilor  (1997), și urmat de un altul, Enigme în orașul nostru (2001), precum și de al doilea roman, Crime la Elsinore (2006). Marca scrisului său este ironia inventivă, burlescă, apanaj evident al inteligenței și rafinamentului, având și un suport livresc și fiind augmentată de o limbă savuroasă. Dinamism, vioiciune, broderii fanteziste, senzaționale, improvizații comice, indiscreții aproape cinice, registre permutabile ale unei duble realități, toate țin de o voluptate/intemperanță ludică. Tendința de a vizualiza, de a contura portrete, de a detalia/diseca scene, de a valorifica oralitatea, expresivitatea limbii, relevă formația dramaturgică dominantă a autorului. Textul apare ca format din dialoguri minimale și din numeroase didascalii/indicații scenice, comportamentale, de regulă aplecate spre grotesc.

Mediul care face obiectul cărții este, aproape în exclusivitate, cel al scriitorimii, tagmă boemă, extravagantă, prezumțioasă, observată din­tr-un unghi cancanier, caricatural, cu o nuanță satirică. Aproape fără vreun moment de repliere, discursul lui Horia Gârbea face o continuă demonstrație de sclipitoare inteligență și de imaginație lingvistică spectaculoasă. Deși cartea este scrisă cu scară, pornind de la modele existente în realitate, concordanțele fiind ușor de identificat, acest aspect este nesemnificativ din punct de vedere estetic, devenind, cu timpul, irelevant, țintindu-se însă pe moment înclinația spre badinerie și deliciul inițiaților.

Actanții sunt vaganți, având trasee consacrate, căutând cu îndărătnicie alcool, senzații, glorie. Ei au, de regulă, un trecut încărcat, o cultură precară, reacții fruste, orgoliu, adoptând parcă formula lui Cicero,  primum vivere. Sunt un fel de crai scăpătați, ducând o viață dezordonată, în fond, niște tragici eșuați în ridicol. Aldu Rădulescu se răzbună pe Alteea Fleciu, care îl desființase într-o cronică literară, umilindu-se cu ipocrizie și apoi seducând-o cu perversitate: „În redacție era pustiu. Soare de primăvară. Hârțoage, mașini de scris, reviste vechi. Rahaturi! Într-un colț, la un birou de plăci aglomerate, redactorița Alteea Fleciu aruncase în sertar trusa de manichiură auzind că vine cineva. Când îl văzu pe criminal, cu ochii micșorați de timiditate, cu capul dat spre dreapta, adus de spate ca Ri­chard al III-lea, se gândi mai întâi să fugă. Știa cine este. Trivialul, scabrosul. Pășea spre ea ca o dropie șontoroagă, ascunzând ceva la spate. Garoafa. – S-a rupt mâna! Bolborosi prozatorul. Se poate? Copila se ridicase în două. Se uita cam îngrozită, dar nu fără un fior masochist. Doamne, ce-o să-i facă? (p. 16-17).

Numeroasele răsfățuri intertextualiste sunt reflexe ale autorului dramatic preocupat să declame sau să contureze cabotinismul eroilor: Aldu Rădulescu se simte o insectă scârboasă, ca în Metamorfoza lui Kafka și, ca în Caragiale, se vedea enorm și simțea monstruos, Alteea Fleciu își crispează gheruțele de potârniche ca în Brătescu-Voinești, Rafael Robănescu este mo­dest cum numai-n vis, într-un orășel de câmpie timpul ajunsese să manifeste față de oameni o nesfârșită lehamite, cineva chicotește, însă foarte puțin etc. Ele arată un raport inversat, că realitatea este ca în literatură, că omul ajunge să trăiască după canoanele absolventului de liceu.

Scriitorul folosește o tehnică a augmentației, exagerând evenimentul banal, amănuntele, punând în evidență culisele, iar discursul este presărat cu structuri cvasimetaforice, cu apelative insolite, urmând un traseu al dezinvolturii narative și al tandreței auctoriale. Povestea este extinsă la domeniul radiodifuziunii, avându-l ca protagonist pe blazatul Călin Țâru, păstrându-se însă același ton ironic, parodic, jucăuș, accentuându-se aspectul caricatural. Un capitol, 7, este un fel de poem dedicat sortimentelor de băutură și bețivanilor dintr-un orășel etilic: „Erau în urbe și unii, puțini, care nu beau. De ăștia era cel mai rău. Erau băutori pasivi, se macheau de la aburii celorlalți și, ca să poată să trăiască, mimau comportamentul bețivilor și vorbeau împleticit.” (p. 51). De aceeași factură, însă în registru funebru, este capitolul dedicat molimei care decimează subit lumea scriitoricească. Prozatorul creează, cu mijloacele grotescului, o mitologie sui-generis a tagmei literare, ab/uzând de un imaginar/anecdotic ingenios.

Scrisul lui Horia Gârbea este plin de vervă, captivant prin umor și prin evoluția insolită a narației. Bineînțeles că o astfel de proză se bazează mai ales pe vioiciunea factologică, pe fluxul alert al micilor evenimente, pe un soi de cinism inocent, specific autorului, ca în scena de pe terasa Muzeului, pregătitoare acordării premiilor literare anuale: „În jur, poeții începuseră să zumzăie ca un viespar stropit cu insecticid. Se ridicaseră și alergau de la o masă la alta. Poetesele zburătăceau ca niște găini decapitate care cad late și, când crezi c-au murit, saltă într-un nou elan. Se resuscitau periodic și chirăiau cât se poate de nasol. Dramaturgii nu se agitau, își sorbeau votca ironiei. Se știa că nu se acordă premiu pentru genul lor decât autorilor domiciliați în străinătate.” (p. 78).

Cartea este alcătuită din scene care se succed cu repeziciune, ca în caruselul unui alt D-ale carnavalului, prezentând imagini ale unei lumi literare văzute dintr-o perspectivă caricaturală, în forfota din cârciumi consacrate, în viața din redacții, studiouri, tipografii, în moravuri. Nici o urmă însă de ostentație moralistă, didacticistă: numai satiră și umor, am spune în stare pură. Capacitatea de a struni limba, de a obține cele mai neașteptate efecte de expresivitate comică reprezintă elementul de forță al scriiturii lui Horia Gârbea. Cu toate semnele de implicare afectivă, de asumare a rolului paternal, autorul exersează, prin corelări, prin citate, și funcția depersonalizării, a înstrăinării, a hazului de necaz, a proiectării în clișee, a trăirii verbale, ficționale, caricaturale, a existenței surogat. Într-un anume fel, prin continua agitație a tuturor, în căutarea unui reper, a identității, prin preumblările semiinițiatice, prin alternanțele stilistice sau de cadre (un capitol este alcătuit dintr-o singură frază, prin juxtapuneri), scrierea poate fi socotită un Ulise (joyceian) de buzunar. E, în același timp, o jalnică menajerie scriitoricească (ficțională), iar identificarea prototipurilor din real mărește cota de savoare a unui astfel de text. Acțiunea, minimă dar dilatată prin detalii, se învârte în jurul momentului fierbinte al decernării premiilor literare anuale. Anticipativ, este urmărit periplul pe care prozatorul Mitică Unguroiu, venit din provincie, îl face pe la redacțiile revistelor bucureștene. Ca în Caragiale, cartea prezintă avatarurile unui premiu pierdut care, printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, revine în final, la proză, necunoscutului din satul Drăculești, Mitică Unguroiu.

Scriitorul urmărește cu nerv sarabanda existențială, mărirea și decăderea (incrementa atque decrementa) bravei intelighenții bucureștene, succesiunea și fatalitatea unor evenimente prin excelență tragi-comice. Pornind de la repere ușor identificabile în realitate, el le structurează epic cu vervă și inteligență, cu umor, cu ironie, lăsând totuși să transpară permanent simpatia și chiar dragostea față de o lume atât de puțin terestră, absorbită empatic de un carnaval estetic, creând, în bună măsură, nu o poveste cât un seducător spectacol al limbii.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri