Adesea, în paginile puţinelor reviste de cultură pe care le mai avem, obişnuim să consemnăm inaugurarea unui spaţiu cultural, adică a unei biblioteci, a unei galerii, a unei săli de spectacol, dar mai rar ori niciodată, momentul mai puţin fast al închiderii şi dispariţiei lor.

Această întristată consemnare are ca subiect apropiata desfiinţare a Galeriei-anticariat „Curtea Veche”, din Bucureştiul istoric, atât cât mai fiinţează el în prezent. La începutul lunii februarie mi s-a întâmplat să vizitez, chiar în ultima zi, ultima expoziţie deschisă în acest spaţiu cu dublă valenţă, aşezat pe Strada Franceză, în proximitatea Curţii Vechi. E un loc binecunoscut intelectualilor bucureşteni, şi nu numai, încă de pe timpurile cenuşii ale comunismului.

Prietenii mei, pictorii Ioana şi Simion Crăciun, m-au invitat să vizionez expoziţia de pictură organizată în memoria tatălui lor, regretatul pictor Constantin Crăciun. Timpul nu mi-a permis să ajung la galerie decât în ultimul moment, înainte de strângerea lucrărilor. Aveam să aflu, de la amfitrionul acestei galerii-anticariat, vestea iminentei ei închideri.

S-au împlinit deja treizeci de ani de când Marius Nicolescu a preluat spaţiul de la parterul unei clădiri monument istoric de secol XVII, unde exista, chiar înainte de venirea lui, un anticariat celebru printre bibliofili, printre cărturari, profesori, oameni deprinşi cu „plăcuta zăbavă” a cititului. În epoca întunecată, când România era închisoare pentru locuitorii ei, anticariatul de la Curtea Veche funcţiona ca o adevărat oază de bucurie culturală şi de liberate a spiritului. Se găseau aici cărţi vechi, de preţ, dar şi cărţi noi, cu statut de samizdat. Anticariatul a continuat să existe şi să funcţioneze nestingherit şi după 1990, rămânând, o vreme, acelaşi loc unde puteai descoperi cartea dorită dar şi unde puteai discuta despre cărţi, tablouri, manuscrise, filme cu Marius Nicolescu, un cunoscător rafinat al fenomenului cultural. Şi cum, la un moment dat, după ce ţării i s-au deschis toate graniţele, inclusiv cele culturale, dorul de lectură s-a mai temperat, amfitrionul anticariatului s-a gândit să transforme vechea sală, ticsită cu cărţi, în galerie de artă, fără a pune însă în umbră funcţia ei iniţială. Astfel, în Bucureştiul începutului de mileniu trei a apărut un spaţiu inedit, unde puteai să admiri lucrări de artă organizate în expoziţii personale sau de grup, dar puteai, în continuare, să cumperi ori doar să admiri ediţii vechi, ediţii bibliofile de carte românească şi străină. Mulţi artişti contemporani au expus la galeria-anticariat, de-a lungul câtorva ani buni, după un program coerent ce avea ca linie directoare excelenţa demersului artistic. Îmi amintesc de prima expoziţie care s-a deschis aici, prin 2001, un spectacol vizual inteligent, care trasa puntea între carte şi lucrarea de artă. Era o expoziţie de carte bibliofilă, de gravură şi ilustraţie de carte cu lucrări realizate de graficieni contemporani prestigioşi. La Galeria-anticariat „Curtea veche” m-a cucerit de la început ideea de a folosi şi vitrina ca loc de expunere, inteligentă strategie estetică şi de marketing ce s-a perpetuat şi a creat identitate galeriei, până la ultima expoziţie pe care ea a mai găzduit-o. După expoziţia de gravură şi ilustraţie de carte s-au succedat, cu regularitate, expoziţii de pictură ale grupului „Prolog” sau personale ale câte unui artist din acest grup, apoi expoziţii de grafică, fotografie, obiect, instalaţie. Dimensiunile limitate ale galeriei, aerul ei nostalgic, vecinătatea cărţilor şi a obiectelor vechi, impuneau un număr restrâns de lucrări şi, astfel, o selecţie valorică riguroasă. Niciodată galeria nu era ticsită cu lucrări, dar întotdeauna, vizitatorul putea să zăbovească în faţa unui desen, a unei schiţe sau a unei acuarele de dimensiunea unei foi de blocnotes, prezentă acolo tocmai datorită rafinamentului execuţiei sale. Spectatorul era incitat să parcurgă, uneori, şi etapele elaborării unei lucrări.

Ar fi greu de enumerat artiştii care au expus la galeria-anticariat, dar voi aminti câţiva. Virgil Parghel, de pildă, a deschis aici o expoziţie personală, dar şi-a instalat, totodată, şevaletul şi a lucrat, fie în galerie, fie pe străduţele învecinate din Lipscani, în „văzul lumii”, recompunând astfel atmosfera atelierului de creaţie. Vasile Mureşan Murivale a expus „Bulgării” săi de „fericire”, pictorul Ioan Iacob, artist român şi german a revenit în viaţa artistică a României cu o expoziţie la „Curtea Veche”, urmată de altele, tot aici sau în alte locuri din ţară. Pictorul Mihail Gavril a vernisat, tot aici, o expoziţie de fotografie din Ţara Sfântă. Medi Wecsler Dinu, pictoriţa ce a împlinit de curând 103 ani, şi-a lansat în 2010, la galeria-anticariat albumul monografic şi a prezentat publicului o expoziţie cu lucrări de pictură şi grafică realizate în anii ’30 la Balcic şi în Grecia. Şi câte alte multe şi minunate evenimente artistice nu s-au succedat în spaţiul intim al galeriei-anticariat…

Dar se pare că totul are un sfârşit. Iar în România noastră măcinată şi subminată economic, politic, moral şi cultural, sfârşiturile sunt mai „fireşti” decât începuturile. Pe fondul situaţiei ambigue a clădirilor din centrul vechi, Marius Nicolescu a fost nevoit să renunţe la spaţiul ce ne-a bucurat atâţia ani. Clădirea, în ansamblul ei, e un monument istoric cu multe probleme de rezistenţă şi de structură. În subsolul ei, ca în al tuturor edificiilor din zonă se află vestigiile Bucureştiului medieval. Mă tem că nici imobilul nici dedesubturile lui nu vor avea o soartă prea bună. În Lipscani, săpăturile arheologice n-au făcut decât să arate ceea ce se ştia: că pământul ascunde ruinele oraşului de altădată. Apoi vestigiile au fost astupate, fără ca cineva să aibă intenţia de a valorifica această comoară arheologică. În schimb, Lipscanii au devenit un centru de atracţie pentru bucureşteni şi turişti prin mulţimea de cluburi şi restaurante. Nimic rău în asta, doar că spaţiile culturale au fost înghiţite de funcţia recreativă şi nutritivă.

A fost odată un anticariat. Şi o galerie. Am convingerea că tristeţea pierderii lor o resimţim mulţi dintre cei care de-a lungul timpului ne-am numărat printre privilegiaţii ce i-au trecut pragul. Galeria-anticariat „Curtea veche” nu e un loc pe care să-l poţi uita uşor. I-aş dori să renască în altă parte şi, poate, să prindă vremuri mai luminoase!