De câte ori mă gândesc la ţărişoara mea, ca – vai – Caţavencu, şi nu numai ca el, mă apucă oarecum aceeaşi confuzie de acum 23 de ani şi mai bine, la gândul momentului în care socialismul se va dizolva. Confuzia nu era un regret pentru prăbuşirea acelui regim ticălos şi distrugător de oameni, ci era generată de neputinţa de a-mi imagina cum vom putea reveni de la anormalitate la normalitate, neputinţă care-mi dădea chiar o uşoară ameţeală. Încercam să-mi imaginez cum vor putea fi restituite toate cele furate de regimul ticăloşilor, cum vor putea fi reînfiinţate justiţia şi învăţământul, ca şi administraţia naţională şi locală. Iar azi, după mai bine de două decenii de atunci, constat că aveam dreptate să ameţesc atunci, pentru că nici azi lucrurile acelea nu au fost tranşate, revenirea la normalitate nu s-a produs şi nici nu sunt speranţe că se va produce vreodată.

Ştiu, o să spuneţi că acum avem, de bine de rău, tribunale ca pe vremuri, un parchet asemenea, parlament cu două camere, ministere, licee şi universităţi, mai ales universităţi câtă frunză câtă iarbă, partide diverse şi organizaţii civice, oengeuri şi câte altele şi aveţi dreptate, ele există. Numai că anormalitatea le-a pătruns atât de bine încât e tot foarte rău. De fapt, anormalitatea vieţii dinainte ne-a modelat pe noi în aşa fel, încât să nu mai putem întemeia nici un fel de asocieri, nici un fel de instituţii, nimic normal, corect, îndreptat numai şi numai în direcţia înscrisă în statute şi reglementări. Nu, pentru că totul e minat de minciună şi neadevăr, cele mai grave produse ale regimului comunist, recuperate şi dezvoltate creator în democraţia noastră originală. Spunem că alegem parlamentari spre binele public, ei declară că ăsta e scopul acţiunilor lor şi când colo cad pe capete, atunci când se dă voie, în faţa parchetelor anticorupţie, pentru că şi-au desfăşurat activitatea dimpotrivă, numai în folosul propriu sau, cel mult, al partidului lor, călcând legea şi considerându-se protejaţi de înaltul lor statut. Alegem primari pentru binele colectivităţilor locale şi aceştia acoperă cu entuziasm stimulat ocult la licitaţii trucate în favoarea oamenilor de casă ori chiar a propriilor lor rude şi familii. Şi aşa mai departe, tot mai departe.

Şi să nu credeţi că lumea în care trăim noi, aceştia, care nu avem cum lua mită, cei care scriem şi ne credem visători, e mult mai curată. Nu, e şi ea o creaţie a mentalităţilor impuse altădată. Să luăm de pildă Uniunea Scriitorilor. Aceasta era acum câteva zeci de ani, singurul for de legitimare a unui creator literar, singurul care-l învestea cu calitatea de scriitor în ochii publicului. Creată la început pentru a adăposti pe scriitorii fideli regimului, Uniunea Scriitorilor a ajuns, prin anii 70 şi 80, să cuprindă scriitori adevăraţi, care numai fideli acelui regim nu erau, unii chiar pe faţă, în orice caz cu toţii luptându-se cu cenzura comunistă de parcă n-ar fi făcut parte dintr-un for cândva acceptat de însuşi partidul de guvernare-deturnare de la adevăr şi dreptate. Dar pe lângă aceştia, desigur, trebuia să mai fie primită şi liota de cântăreţi ai partidului şi ai lui Ceauşescu, altfel ceilalţi pierzându-şi legitimitatea. Nu e o informaţie nouă aceea că, în jurul unui Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan şi alţii s-a format un grup care i-a cerut lui Ceauşescu înfiinţarea unei „uniuni a scriitorilor comunişti”, în semn de desolidarizare de ceilalţi, cei autentici, care ar fi fost „agenţi ai Europei Libere”.

La Adunarea generală din aprilie 1990, când încă iluzia că am intrat într-o lume fie şi doar puţin mai curată nu se spulberase cu totul, Mircea Horia Simionescu, un scriitor important care avusese, totuşi, neşansa de a fi un timp şef de cabinet al unui politruc sinistru al vremii, pe numele lui Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu, a propus ca toţi aceia care avuseseră vreo colaborare cât de cât cu regimul defunct (aşa se credea) să-şi facă mea culpa, mă rog, culpa lor, în faţa colegilor, astfel încât să începem o viaţă nouă. (Nu acestea au fost cuvintele lui, dar acesta a fost sensul intervenţiei sale din Sala Palatului.) Şi a început cu sine. I s-a închis repede gura, dintr-o pornire de falsă solidaritate literară sau de fals umanism creştin. Şi uniunea dinainte a mers mai departe, astfel încât ea mai poartă şi azi urmele murdare ale unei epoci chiar de tristă amintire, cum spuneau activiştii comunişti despe cealaltă, care numai de tristă amintire nu era. Mai poartă cu ea un lest de non-scriitori, care o trag în jos şi o fac tot mai puţin stimabilă de către cei din afară. Dar dincolo de acest lest, mentalitatea asta fals creştină a proliferat, în afara criteriului etic, insinuându-se în zona estetică. Şi în felul acesta au fost primiţi, din considerente umanitare, că sunt bătrâni şi au nevoie de un ajutor, cetăţeni care nu pot purta numele de scriitor decât dacă acesta s-ar atribui, strict semantic, tuturor celor care scriu mai mult de câteva pagini, indiferent de valoarea estetică a ceea ce ei scriu. Ăsta e numai un canal pe care pătrund non-scriitorii în asociaţia care altădată legitima scriitori. Şi care, mă grăbesc să spun, nu mai poate azi legitima, rămânând doar o asociaţie a unor scriitori. Subliniez cuvântul unor. Pentru că sunt scriitori, şi încă foarte performanţi, în afara USR, din păcate pentru aceasta.

Celălalt canal prin care pătrund non-valorile în Uniunea Scriitorilor vine direct din comportamentul impus (oare?) înainte, când te trezeai că activiştii puşi să-i supravegheze pe scriitori şi securiştii care se „ocupau” cu zona prindeau gust pentru profesie şi se apucau şi ei să însăileze diverse scrieri pe care le dădeau drept literatură şi care se mai şi bucurau de susţinerea scriitorilor de pe la reviste, cu încurajări, cronici, recenzii, în ideea că ăia or să ne sprijine, or să ne ajute, ori că ne şi ajutaseră deja, înainte de a se instala alături de noi. Nichita Stănescu, un campion al generozităţilor de tot felul, îi proteja şi pe unii dintre aceştia, ştiind că nu au nici o valoare, dar neputându-le refuza sprijinul. Activişti şi colonei sau grade mai mici, uneori pe faţă, alteori secrete, stăteau la masa lui rotundă alături de scriitori adevăraţi. Dar nu numai în Piaţa Amzei s-a practicat sistemul. La Cluj, îmi aduc aminte, era un ofiţer de Securitate, al cărui nume l-am şi uitat, mărunţel şi şters, cum şade bine spionului, care o vizita pe secretara de la filiala locală a uniunii în mod regulat şi care ajunsese să publice nu ştiu câte romane, poliţiste e drept, fiindu-ne, mult mai repede decât ne-am fi aşteptat, chiar coleg. I se şi spunea, acum îmi amintesc, cu simpatie, Oprică, de către unii dintre colegii noştri şi, de la un timp, şi ai lui. Or, acum nu mai ştim cine sunt sereiştii care ne supraveghează şi nici nu mai sunt sigur că reprezentăm, mai reprezentăm un material demn de oboseala lor, în schimb au apărut alte, vorba ceea, oportunităţi pentru nulităţi de a se afirma literar. Acum sunt alegeri libere şi uneori nimeresc pe la consiliile judeţene sau locale oameni cu veleităţi literare care întrevăd repede ocazia de a se afirma. Susţin financiar, deoarece scriitorii au rămas tot săraci, şi individual şi în asociaţie, susţin aşadar financiar, cu bani publici, ba o revistă, ba o filială, ba o manifestare literară, după care, unii, s-o spunem, nu toţi, căci există şi dintre aceia care nu vor nimic în schimbul serviciilor pe care le fac literaturii sau literatorilor, îşi şi înaintează dosarul pentru primirea în uniune. Şi cum să-i refuzi pe binefăcătorii tăi sau ai colegilor tăi? Eu ştiu cum, dar şi refuzul ăsta e tot supus votului, iar eu, ca şi oricine altcineva, am un singur vot. Şi atunci, cum să nu te întrebe cineva, undeva, când vine vorba: chiar sunt 2500 de scriitori în România? La care răspunsul meu e invariabil acelaşi: sunt 2500 de membri ai Uniunii Scriitorilor, sau aproximativ, scriitori sunt câţi sunt. Cum le-ar fi spus Mihail Sadoveanu celor de la Şcoala de scriitori comunistă de la Şosea, acum multe zeci de ani, că de acolo vor ieşi exact atâţia scriitori câţi vor intra. Numai că şi la răspunsul meu există o contraîntrebare: bine, dar asociaţia asta se numeşte uniunea scriitorilor, deci dacă nu toţi sunt scriitori, atunci de ce nu îşi schimbă numele. Şi aici nu mai am ce să răspund nici chiar eu.

Scriitorii dinainte, din timpul regimului comunist, nu toţi fireşte, ci aceia reclamaţi de E. Barbu şi ai lui către Ceauşescu, se opuneau din răsputeri regimului şi cenzurii, şedinţele Consiliului Uniunii erau adevărate încercări pentru activiştii partidului unic, unul dintre ei era chiar să moară de inimă la propriu, când a auzit ce se vorbea acolo. Din păcate, ca-n atâtea alte cazuri, nici arhivele Uniunii Scriitorilor nu s-au prea păstrat. Cineva care ar mai putea citi stenogramele sau procesele verbale ale şedinţelor de altădată în comparaţie cu cele ale celor de acum ar putea vedea aici diferenţa între uniunea de atunci şi cea de acum. În fond, abia cea de acum este fructul perfect al mentalităţii şi al indicaţiilor de atunci. Aşa, împotriva voinţei acelora care chiar li s-au opus, atunci când încă erau în gura lupului.

Aşa se face că de câte ori mă gândesc la uniunea, sau la ţărişoara mea, îmi vine să spun „asta fuse uniunea?” sau, mai cu Arghezi, „asta fuse România?”