Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Istorisirile seducătorului tăcut

         de Daniela Firescu

Romanul lui Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2012), dezvăluie, într-un fals tratat de seducţie, aventurile improbabile, imposibile prinse într-un decor de romanţ exotic-sentimental-muzical, trăite- închipuite de un personaj-enigmă.

Bărbatul care iubea femeile - eticheta generică ce i-ar putea fi aplicată lui Septimius este eronată, Septimius seduce femeile, le ascultă, le consolează, însă nu le iubeşte, evită drama, pasiunea, complicaţiile. Rolul său predilect este de seducător-sedus, lasă impresia că se lasă cucerit, şi chiar este de cele mai multe ori, iar în această poziţie ambiguă stă secretul succceselor sale. La aceasta se adaugă talentul său de ascultător, de confesor discret, tăcut şi înţelegător, în faţa căruia se simt confortabil şi se destăinuie femeile, prietenii, colegii, chiar şi anchetatorii ce-l cercetează într-un neverosimil caz de trafic de valută.

Prima secţiune din roman, Debuturi, înregistrează naşterea lui Timi-Septimius sub o zodie mai puţin norocoasă, sortit de trei ursitoare hître s㠄se descurce singur”. Cu o mamă microbistă, cu un excesiv simţ al umorului, un tată absent, un unchi prea prezent, familiar şi comic, micile drame, eşecuri, trădări, isprăvi ridicol-absurd- patetice (sinuciderea ratată de unchiul Riri, de altfel, nevinovat) sunt fluidizate într-o curgere lină, o perspectivă euforic-idilică în care Timi acceptă, senin, indiferent, evenimentele. Semnificativ pentru evoluţia sa ulterioară este întâlnirea- descoperirea universului din O mie şi una de nopţi, desfătările erosului. Cărţile deschid către un univers compensatoriu, sigur, în care insomniacul Timi se refugiază de spaima viselor-coşmar, depozitar al refulărilor şi acumulărior negative pe care devreme maturizatul Timi încearcă să le respingă din conştient şi subconştient. Intuieşte simultan importanţa discreţiei, înfrânării curiozităţii: „De mic Timi învăţase să tacă. Să evite întrebări în plus, icoditoare şi agasante. De fapt, nu-l învăţase nimeni, singur îşi dădu seama că aşa e mai bine, atât pentru el cît şi pentru ceilalţi din jurul său. Pricepu că nu orice curiozitate merită şi trebuie, neapărat, satisfăcută. Adesea eforturile sunt prea mari pentru aflarea unor răspunsuri mici, meschine, lipsite de importanţă. Ba chiar poţi descoperi răspunsuri care-ţi produc dezamăgire, tristeţe, durere. Răspunsuri dăunătoare fiinţei tale.”

Consecvent acestei filozofii de viaţă, rezervatul Timi cedează poziţia privilegiată şi în plan narativ; într-o tranziţie executată subtil, protagonistele romanului devin femeile- proiecţii uşor idealizate, întrupări ce se circumscriu aceluiaşi variant: feminitate debordantă, pasionale, excesive, dominatoare, cu simţ artistic, voluptuoase, mignone, versate, versatile, exotice precum eroinele din Halima, cu nume pe măsură: Frida, Augusta, Mura, Pati. Dacă insomniacul său erou nu le iubeşte (sau nu ştie), autorul le iubeşte prea mult şi ceea ce izbuteşte în final este să se apropie mai mult de o fantezie convenţională cu scenariu similar: Frida, Rita şi Mura proictează aceeaşi imagine a feminităţii la vârste diferite, inocent-agresivă, undeva între Lolita şi Mrs.Robinson (plus Frida-Elizabeth Tylor), însă fără farmecul acestora. Relaţia dintre Timi şi femeile sale este de reciprocitate- deşi se retrage în plan secund şi nu vorbeşte despre cuceririle sale, ele vorbesc despre el, acoperă goluri, sugerează profilul insomniacului Timi. Elev ascultător în compania Fridei, camarad şi confesor pentru Rita şi Pati, companion de călătorie pentru voluntara Mura, Timi este oricând disponibil, gata să se aventureze în pseudo-relaţii de scurtă durată în care vocaţia sa de seducător e sabotată de cea de confesor al dramelor conjugale. Singura în faţa căreia ezită intuind condiţia implicării este Augusta, profesoara de latină ce vrea să trezească în el pasiunea pentru limba latină şi mai puţin pentru ars amandi. Reîntâlnirea peste ani cu Augusta, amplificată de numeroase coincidenţe, sugerează regăsirea unui suflet-pereche: „auzi cum intră numele noastre în rezonanţă?(...) Asta înseamnă... multe.Noi doi... Toate la timpul lor.”

Faza diurnă a existenţei sale se consumă la Acvariu, în compania boemă a prietenilor învăluiţi în fum şi acorduri de blues. Aici îşi scrie comentariile sportive, reportajele pentru ziar, goleşte pahare de rachiu alb împreună cu poetul Nego, corectează şi copletează manuscrisele colegilor de redacţie, generozitatea face parte din natura sa, însă dincolo de altruism, implicarea lui formală e vizibilă şi aici, „îi place să pluteasă în anonimat”, preferă să asculte poveştile lui Tavi Piciorviclean despre Arhipelagul Gulag decât să le comenteze, să asculte şi să tacă, să se cufunde în atmosferă, să se confunde cu ea, să devin㠄tot mai transparent”, „tot mai invizibil”. În acest demers muzica este partener, „însoţitor ideal”: transmite stări, emoţii, estetizează erosul, existenţa, însă playlist-ul, deşi de excepţie, e precizat, detaliat aproape în fiecare moment semnificativ (sau nu), diminuând efectul: „Propun să pornesc muzica... în surdină (...)Se numeşte Armstrong, din când în când în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday”, „Dream a little dream of me... se porni Ella să povestească”, „auziţi ce minunat bluzează, nu degeaba se numeşte King”, „Take Five se numeşte piesa”, „Care Jim? Jim Morrison”.

Femeile insomniacului maschează un roman de atmosferă, de decor etalat în formulări calofile, „muzici”, versuri, improvizaţii culinare, spectacole cu mimi sunt ţesute, înfăşurate protector în jurul lui Septimius-Timi seducătorul- salvator care, salvându-i pe ceilalţi, încearcă să se salveze pe sine: „Fîşiile de fum se înfăşurau în jurul trupului său, meticulos şi regulat, precum feşele îmbibate-n uleiuri misterios parfumate în jurul mumiei unui faraon...”.

© 2007 Revista Ramuri