| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Naraţiunea originilorde Ion MilitaruAparţine în chip originar civilizaţiei noastre. O cercetare elementară a începuturilor civilizaţiei occidentale, indiferent că acest început este chestionat în istoria sa veche, medie sau modernă, întâlneşte naraţiunea ca factor fondator. Vechiul şi Noul Testament sunt structuri narative bine gândite în eficienţa propagării mesajului. 1 Încă de la început, cu actul Creaţiei, naraţiunea ordonează revelaţia în forma relatărilor. La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.2Acest mod de a structura forma narativă a revelaţiei va statua întregul mod de procedură al naraţiunii, chiar - sau mai ales - atunci când va evolua autonom, iar conţinutul ei va fi secularizat. Când, la capătul maxim al evoluţiei sale, naraţiunea va locui în roman ca expresie radicală a ei, structura de aici va fi păstrată ne varietur. Va exista, în naraţiunea secularizată, un început care va fi început al subiectului, al situaţiei, al personajelor, înainte de care, ce va fi fost nu antrena niciun fel de derulare meritorie de a fi povestită. Evident, începutul naraţiunii secularizate, spre deosebire de naraţiunea biblică, este relativ. El nu înlătură posibilitatea de a gândi un înainte general: înainte al timpului, al topos-ului, al personajelor, al coabitărilor etc. Numai că acest înainte nu avea niciun fel de relevanţă narativă. Şi pentru că lipseşte relevanţa narativă, şi începutul este, din acest punct de vedere, absolut. Orice naraţiune îşi are începutul originar în absolut. O lectură comparată este relevantă: M-am născut în 1632, în oraşul York, dintr-o familie foarte bună. Tatăl meu nu-şi avea obârşia în acest oraş, ci se născuse la Bremen şi se stabilise mai târziu la Hull, unde ajunsese, datorită negoţului, în stăpânirea unei frumoase proprietăţi. 3 Se începe, aşadar, cu începutul absolut: naşterea. Numai că acest tip de naştere, de facere, este în timp. Ea poate fi datată: în anul1632. Cealaltă Facere4 nu mai este în timp, astfel încât un înainte să fie verosimil şi chiar obligatoriu de gândit ca real. Facerea biblică este, deopotrivă, o Facere a timpului.Există, prin urmare, un început, în ambele tipuri de naraţiune. Există, în naraţiunea sacră, Dumnezeu ca factor activ de la care începutul curge, care face cerul şi pământul. Dincoace, există tatăl care, prin datele istoriei sale, explică începutul naraţiunii secularizate. În calitate de naraţiune sacră, naraţiunea priveşte, până la urmă, lumea creată. În naraţiunea secularizată, chiar dacă nu mai priveşte istoria sacră, conţinutul ei este aceeaşi lume creată. Există, în datele originare ale naraţiunii, propensiunea acesteia spre lumea căzută, adică lumea în care începutul şi sfârşitul sunt co-substanţiale. Nu numai că naraţiunea este structurată pe anumite scheme în care se începe, se continuă şi se încheie, însăşi materia narată există în această schemă. Cu alte cuvinte, nu este de gândit ca naraţiunea să fie pe subiecte aflate dincolo de naştere şi moarte. Nu există poveste despre ceea nu este nici născut, şi nici nemuritor. Nu există poveşti despre sfinţi ca atare, despre vieţi ale lor scoase de sub incidenţa morţii. Feluritele povestiri în care apar sfinţi, îngeri, privesc situaţii în care prezenţa acestora vine în atingere cu destinele muritorilor, le corijează, le ajută sau sunt efectiv prezenţi pentru facilitarea condiţiei valide a acestora. * Ieşită din primul capitol al Facerii, naraţiunea continuă să însoţească revelaţia pe tot parcursul ei vetero-testamentar. Fie că este vorba despre Ieşire, Profeţi, Cărţile Regilor sau Ecclesiast, naraţiunea continuă să fie instrumentul de comunicare a revelaţiei. Noul Testament, mai mult decât Vechiul Testament, utilizează naraţiunea în registrul ei cel mai propriu. Naşterea lui Isus, viaţa şi moartea se constituie în obiect absolut al naraţiunii. Este atât de propriu ca naraţiunea să fie raportată la naştere, viaţă şi moarte, încât toate Evangheliile sunt privite ca expresii exclusive ale naraţiunii. Evangheliile sunt secvenţe de scene narative şi dramatice. Acest fapt nu este surprinzător: cum altfel ar putea fi spusă istoria lui Iisus? 5 Naraţiunea devine totuna cu istoria, între poveste şi istorie/ istorisire nemaiexistând deosebire. A istorisi înseamnă a nara sau a povesti. Or, se istoriseşte sau se povesteşte ceea ce s-a întâmplat, ce s-a petrecut. Ce se întâmplă este meritoriu de povestit în calitate de contingent. Putea să nu se întâmple, adică această lipsă de necesitate şi prezenţă a contingentului priveşte strict ceea ce este muritor. Nemuritorilor nu li se poate întâmpla nimic. Ei nu cunosc contingenţa şi despre ei nu se pot spune poveşti.Despre Evanghelii se vorbeşte, în consecinţă, ca despre naraţiuni religioase, 6 literatură religioasă, 7 lucrări de artă, scrieri de mare valoare ale culturii universale, naraţiuni produse de artişti literari deosebit de influenţi, care şi-au pus arta în serviciul unei viziuni teologice.8Odată încheiat mesajul divin, adică odată pusă în Carte - revelaţia, mijlocul narativ de expunere nu este abandonat. Diferite scrieri apocrife, cu predilecţie Evanghelii neconsacrate, păstrează naraţiunea ca principala formă de a se face cunoscute şi popularizate * Religia greacă nu este la rândul ei, decât o sumă a poveştilor despre zei. Indiferent ce compartiment al creaţiei am privi, toate se prezintă sub formă de naraţiuni. Epopeile homerice excelează, nici teogonia lui Hesiod nu face excepţie. Faţă de Iliada şi Odiseea, Hesiod, deşi nu cu aceeaşi participare la formarea conştiinţei greceşti şi educarea unei întregi istorii, este mai sistematic. El corespunde mai bine structurii unui corp digmatic riguros. Neaxat pe aventură, pe naraţiunea propriu-zisă, teogonia sa nu este nici relatare filosofică sau logică. Ea corespunde însă mai bine exigenţelor unei conştiinţe exersate pe curiozitate ştiinţifică, şi mai puţin pe satisfacţie literară. Odată ce marile epopei finalizează marea poveste cosmogonică, naraţiunea continuă să-şi ofere serviciile. Grecii continuă să spună poveşti, să creeze naraţiuni care să privească nu doar zeii, ci şi oamenii. Naraţiunea este versificată, miza ei nu este însă strict lirică, ci, mai ales, epică. Poezia laică (Pindar), religioasă (Orfeu), erotică pur şi simplu (Hermesianax 9 ) dialogurile lui Platon sau, spre final, romanul ilustrează din diferite direcţii, una şi aceeaşi prezenţă dominantă a narativului.Cultura greacă se încheagă din /şi prin naraţiuni, continuă prin ele şi, spre finalul său, când apare romanul cântecul de lebădă al acestei culturi înţelege să moară cântând acelaşi cânt prin care apăruse. Însă moştenirea ei se transmite! 1 Un punct de vedere interesant- susţinut, între alţii, de către Ion Ianoşi plasează Biblia întro lectură post-religioasă: atunci când întregul ei mesaj divin se pierde, ea rămâne ca valoare literară strictă. 2 Facerea, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p.11. 3 Daniel Defoe, Robinson Crusoe, Editura Tineretului, 1969, p.15. 4 În ediţiile canonice ale Bibliei ortodoxe se vorbeşte despre Facere, nu despre Creaţie. Atât ediţia lui Gala Galaction, cât şi ediţia lui Valeriu Anania vorbesc despre Facere. 5 Randel Helms, Evangheliile între istorie şi ficţiune, Editura Scripta, 1997, p. 15. 6 Ibidem, p.17. 7 Ibidem, p.11. 8 Ibidem. 9 Hermesianax, Catalogul îndrăgostiţilor celebri, în Hesiod Orfeu, Poeme, Editura Minerva, 1987. |