| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
poemele oraşuluide Ioana DinulescuPoemele oraşului de cărţi I Dar eu în ce oraş m-am născut? în ce oraş m-au zămislit mama şi tata într-o noapte de noiembrie brumat, când la ferestrele casei porumbeii străini şi gureşele vrăbiuţe se înfruntau pentru ultimele grăunţe ale verii trecute, de parcă marea foamete şi războiul celor două roze abia aşteptau să înceapă? Acum, la jumătate de veac de scris poezie, vin stră-stră-strănepoţii acelor porumbei şi ai vrăbiuţelor de-acum jumătate de veac. Sporovăiesc la fereastra cârpită cu hârtiile cărţilor mele (zece la număr), vin şi mă-ntreabă gălăgioase, necruţătoare: dar tu în ce oraş te-ai născut? Din târgul cărui oraş cumperi tu grăunţele grâului, ale vântului care visează să devină furtună? De unde le aduci ca să ne-ndestulezi pe noi, iar noi, cu guşuliţele doldora, să-ţi aducem veşti pe clapele pianului toamnei din oraşul în care nu te-ai născut, n-ai scris poezii, oraşul unde doar hârtiile cărţilor tale vor călători? Le răspund tremurat şi timid: eu cred că m-am născut în oraşul de cărţi. II În dimineaţa zilei a opta a săptămânii, hoinăream pe malul stâng al Jiului. Singură-singurică şi liberă-liberă rostogoleam între degete zarul cu şapte feţe. Cu un vers înainte, îmi aruncasem verigheta de logodnă şi rochia de văduvă trandafirie, în pubela din faţa primăriei. Le văzusem găsindu-şi locul de onoare printre afişe strident colorate, printre fotografiile de nuntă ale concitadinilor mei, fericiţi că au divorţat la timp Şi că-i aşteaptă o nouă poveste de dragoste furtunatică la munte şi la mare. Mă plimbam singurică, plănuind să botez oraşul fără ieşire la mare cu numele calinei caninei Carina. Ea îmi vălurea tandru la gleznele mele încă tinere, încă subţiri, promiţându-mi să mă poarte totdeauna în lesă către casă, departe de pubelele primăriei, departe-departe de afişele strident colorate, spre casă pe străzile domesticite de rădăcinile plopilor din orăşelul matern, legănat la sânul de amazoană de râul leneş care-a uitat de milenii că Heraclit a existat. III Oraşul în care m-am născut acum un mileniu, acum un veac de singurătate, este locul în care mă plictisesc opt zile pe săptămână. Locul de unde încerc să chiulesc de la destinul meu de poet provincial s-a plictisit şi el de mine. Lehametisit, mă condamnă la embargoul bucuriilor mele năstruşnice. În fiecare dimineaţă , trei cavaleri ai apocalipsei se prefac a mătura străzile încremenite în propria lor slavă stătătoare, se prefac a construi sălaşuri părinteşti pentru căţeii nimănui, pentru pisici vagabonde, pentru porumbeii sălbatici cuibăriţi la fereastra mea. Ei, cei trei, au înfiinţat şi un cenaclu literar, la şedinţele căruia , cu vocile lo, de chiuvete înfundate, le citesc fiinţişoarelor fără stăpân poveştile Fraţilor Grimm. Încearcă astfel să le adoarmă, să uite că, într-o bună zi, siluetele lor tandre, firave, vor locui doar împreună cu mine oraşul de cărţi. |