Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Povestea publică

        de Gabriel Chifu

Teza mea este simplă: suntem consumatori de poveşti, ne hrănim cu poveşti şi, mai mult, suntem dependenţi de poveşti, avem nevoie de ele aşa cum un aparat electric, ca să funcţioneze, are nevoie să fie băgat în priză, sau aşa cum o plantă, ca să rămână în viaţă, trebuie să fie negreşit udată. Tot timpul, pe lângă poveştile individuale care se întreţes în mintea noastră alcătuind universul epic al fiecăruia dintre noi, există o poveste publică, propusă tuturor, preferată de cei mai mulţi, poveste care corespunde nivelului de jos al imaginarului colectiv şi care este rezultanta aşteptărilor populare. Între altele, această poveste publică (sau, altfel, această poveste pentru cei mai mulţi) dă seama de nivelul cultural al societăţii la un moment dat.

Mă interesează să disting care este această poveste publică, pentru uzul general, în câteva dintre perioadele recente şi cum a evoluat ea, dacă s-a degradat sau nu, apropiindu-ne în timp de zilele noastre.

Aş începe cu perioada deja îngropată, deja necunoscută, „ilizibil㔠pentru generaţiile noi, perioada regimului comunist. Atunci, mai ales în comunismul târziu, ni se servea pe toate canalale de propagandă existente o poveste despre fericirea colectivă pe care am fi atins-o în comunism. Cu cât viaţa era mai cenuşie şi mai insuportabilă, cu atât cronica oficială a acestei vieţi era mai triumfalistă, mai ditirambică şi, de aceea, deopotrivă, mai insuportabilă. Ruptura dintre realitate şi cronica realităţii era totală şi conducea inevitabil la schizofrenie naţională. Ca formă de apărare, cei mai mulţi dintre noi, ca să nu-şi piardă dramul de normalitate, căutau un alt fel de poveste, una care să nu sfideze adevărul şi capacitatea noastră de a-l percepe. Şi atunci, în masă, ne refugiam în povestea culeasă de la Radio Europa Liberă, de pildă. Cu ea, ne luam, pe furate, porţia de adevăr şi de raţionalitate. Era, cum am spus, o formă de apărare, o încercare de a anula deficitul de normalitate. O altă cale pe care atâţia dintre noi căutau să se salveze imaginar era reprezentată de refugiul în lectură; lectura sistematică, serioasă era un bun obicei al acelor vremuri şi ea ne asigura transportul mental într-o lume verosimilă, lumea unei literaturi de valoare, care anula realitatea socială imediată, identificată prin dispreţul faţă de subtilitatea intelectuală, ca şi prin grosolănie, spirit gregar, un simplism exasperant, primitivism. Dar toată aceast㠄eliberare” de povestea oficială cu ce costuri enorme se obţinea!: dedulare, scindare de sine.

În 1990, păşim brusc pe alt teritoriu, iar povestea publică se schimbă radical. Intrăm în zodia vizualului, ne culegem povestea de pe ecranele televizoarelor, care erau până atunci alb-negru sau „parţial-color” şi care devin deodată full-color: ne este propusă acum ca poveste publică în culori strălucitoare o povestioară schematică, dar capabilă să seducă batalioanele de gospodine atâta vreme neglijate E vorba de telenovelă, desigur. Opiul ideologic de dinainte de ’89 este înlocuit cu un opiu sentimental-lacrimogen, ce se dovedeşte mult mai eficient. Noua poveste publică, telenovela, se instalează confortabil pe locul întâi în preferineţele românilor luându-le în stăpânire minţile.

Această dominaţie durează aproximativ douăzeci de ani. Astăzi suntem într-o altă etapă, vârsta a treia, o vârstă de fier: povestea publică s-a schimbat încă o dată, şi nu în bine. Când vedem ce ni se oferă pe ecranele televizoarelor (suntem în continuare acaparaţi de vizual, cititul tinde să fie considerat o excentricitate, o pasiune bizară), ajungem să regretăm maniheismul naiv al telenovelelor din preferinţele românilor de la începutul anilor ’90. Fiindcă astăzi asistăm consternaţi la o poveste publică întristătoare de tip reality show în care personaje periferice şi de mahala (fufe şi mamele lor, miliardari agramaţi, interlopi mari şi mici, vrăjitoare, prostituate şi smintiţi etc., etc.) îşi etalează la televizor, în interminabile scandaluri, viaţa şi „principiile lor existenţiale”, se răfuiesc în direct, fără jenă, fără norme morale, îşi expun sexualitatea şi, în general, toată mizeria lor lăuntrică, şi, ceea ce este extrem de grav, sunt luate drept modele de tineri: în noul basm, neliniştitor, trec drept noii feţi-frumoşi şi noile ilene-cosânze.

Degradarea poveştii publice este evidentă. Şi ea, din păcate, nu se opreşte aici. Să vedem ce va urma.

© 2007 Revista Ramuri