Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întîlnirea cu Mircea Dinescu

        de Nichita Danilov

Începuturile carierei mele literare sînt destul de tulburi. M-am construit destul de greu şi nici acum nu m-am terminat de construit. Nu am găsit în preajmă omul care să-mi arate direcţia în care trebuia să merg. Am băjbîit mult timp prin întuneric, neştiind exact care-i chemarea mea. Simţeam în mine o forţă care mă împingea spre rampă. Deşi nu scrisem nimic consistent, aveam ferma convingere că sînt unul din cei mai importanţi poeţi contemporani....

Am debutat, în presă, destul de greu, atît din pricina modului meu de a fi, dar şi din pricina stavilelor pe care le punea atît sistemul, cît şi oamenii care îl reprezentau. Am bătut la uşile mai multor redacţii: s-au deschis cu greu. Unele au rămas închise pînă la debutul în volum. După debutul în volum, barierele au căzut şi, deodată, peste noapte, am devenit mai cunoscut decît mulţi din cerberii literari care păzeau cu străşnicie intrarea în cetatea literaturii. Din vremea acestor tatonări am păstrat, totuşi, multe amintiri amuzante, dar frumoase. Una dintre ele e legată de Mircea Dinescu. Era prin 1976-77. Lui Mircea Dinescu tocmai îi apăruse cel de-al treilea volum de versuri, Proprietarul de poduri. Poetul se bucura de un succes nebun. Citind cronicile din gazete, am făcut rost de volum şi l-am citit. Volumul mi-a plăcut. „Iată un poet adevărat, Nichita Danilov, mi-am zis. Un poet care ar putea să ajute… Cred că ar fi bine să-i trimiţi un grupaj de versuri. Sau poate să te duci personal la el, la redacţie, şi să-i arăţi versurile tale…“ „De ce să mă ajute?” m-am întrebat. „Cum, de ce? mi-am zis. Cum de ce? Pentru că scrii bine. La fel de bine ca el. Poate chiar mai bine. Şi dacă te-ar ajuta, ai avea succes… Caută-l şi arată-i versurile tale….” Scrisesem atunci un ciclu de versuri care îmi sunau al naibii de bine în ureche… Nu puteam scăpa nici zi, nici noapte de ele…. Le recitam în gînd, intrînd într-o stare hipnotică. M-am frămîntat aşa vreo lună, întorcîndu-mi versurile şi pe o parte şi pe cealaltă. Cînd intram într-o stare euforică, cînd cădeam în depresie. Nu mai aveam răbdare. Trebuia să ajung neapărat la Dinescu. Într-o zi m-am hotărît. M-am dus la ai mei şi le-am cerut bani pentru avion. Părinţii mei erau oameni destul de însăriţi înstăriţi. Ei mi-au subvenţionat studenţia prelungită. Tata s-a uitat la mine şi mi-a dat trei mii de lei. O sumă rezonabilă. Atunci mi-am ăcut repede bagajul, m-am urcat în primul avion ce decola spre Bucureşti. Era primul meu zbor cu avionul. Mai ceva decît un debut literar. Am trecut prin emoţii mari cînd avionul s-a desprins de pe sol, dar după ce am comandat cincizeci de coniac, emoţiile s-au estompat şi totul mi se părea încîntător. Norii, priveliştea cîmpiei, a munţilor Carpaţi, şoselele şi rîurile ce sclipeau ca nişte fulgere pe sol, lacurile şi acoperişurile caselor, ca nişte cioburi de oglinzi la mare depărtare. Nu cunoşteam prea bine capitala. Dar de la aeroport la Casa Scînteii, unde se aflau redacţiile revistelor literare, nu era prea greu de ajuns. Întrebînd preciptat în stînga şi în dreapta, pentru a mă asigura că merg în direcţia cea bună, la ora zece eram deja la redacţia Luceafărului. Am întrebat acolo de Mircea Dinescu. Cine îl caută? Îl caută poetul Nichita Danilov din Iaşi. Femeia de serviciu, dar şi secretara, m-au privit cu suspiciune. Eram extrem de colorat. Purtam un sacou de vară, în carouri, de care eram încîntat, avînd toate culorile curcubeului. Aveam plete, barbişon, semănînd cu un sălbatic, desprins parcă din oastea lui Gingis Han, îmbrăcat, desigur, în costumaţie modernă. Sau chiar post-modernă. (În paranteză, spun că, spre uimirea mea, după trei decenii de la acel eveniment, l-am întîlnit la Bucureşti, de data aceasta la socrii lui Mircea Dinescu, pe Evgheni Evtuşenco, care, la vîrsta de 75 de ani, era îmbrăcat la fel de colorat cum mă îmbrăcasem eu pentru întîlnirea cu Dinescu…. „În Siberia, a explicat poetul, unde mi-am petrecut copilăria, cresc cele mai splendide flori. Am îmbrăcat acest sacou în cinstea lor.” Dar eu, m-am întrebat atunci, de ce mă îmbrăcam atît de colorat? Nu cumva şi în Bucovina, unde m-am născut, florile erau la fel de proaspete ca şi în ţinuturile pomenite de poet? Sau poate, cine ştie, strămoşii mei au trăit sau au avut parte de un exil Siberian?!)… Ţinuta mea, desigur, a stîrnit rumoare pe holurile redacţiei Luceafărului, unde lucra Mircea Dinescu. Nu numai secretarele, dactilografele, dar şi redactorii şi-au făcut, chipurile, de lucru, trecînd pe lîngă banca unde mă aşezasem, studiindu-mă din coada genelor. Cum stăteam aşa, meditativ, dar foarte sigur pe mine, la un moment dat s-a apropiat un tînăr care m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Era Dorin Tudoran. I-am spus ferm că nu. Îl aşteptam pe Dinescu. Numai el îmi putea rezolva problema debutului poetic. A apărut, după un timp, şi poetul Cezar Ivănescu. Şi m-a întrebat dacă îmi poate fi de folos. Apoi Grigore Hagiu şi Ion Gheorghe, care răspundea de poezie. I-am refuzat pe toţi, spunîndu-le că îl aştept pe Mircea Dinescu.

Dinescu a apărut cam pe la orele prînzului. Era îmbrăcat foarte elegant, într-un sacou de velur castaniu, cu reflexe stacojii, cu o cămaşă asortată şi pantofi la fel. A intrat în birou, salutînd dezinvolt redactorii ce stăteau aşezaţi pe scaunele lor. „Mircea, te aşteaptă un tînăr poet din Iaşi,” l-a informat, pare-se, Dorin Tudoran. „Vine cumva cu o recomdare de la Emi Brumaru?” Nu, veneam fără nici un fel de recomandări. Nu aveam nevoie de ele. Versurile pe care le aveam în geantă erau recomadarea mea. Pe Brumaru, de altfel, nici nu-l cunoşteam atunci. Iar caleştile de fluturi şi de melci împotmolite pe drumuri pavate cu bulion nu mă încîntaseră prea tare. „Să văd poeziile, bătrîne,” a zis Mircea.

Toţi ceilalţi, în semn de discreţie, părăsiseră biroul. Rămăseserăm doar noi doi, aşazaţi faţă în faţă, pe două scaune lucioase. I-am întins dosarul. Poetul a citit cu atenţie poeziile. A făcut mici observaţii din loc în loc. Nu multe. Apoi, la sfîrşit, a închis dosarul, şi a exclamat: „Ai talent, bătrîne…” Asta aşteptam să aud. Nu-mi trebuia mai mult. A venit însă în curînd şi duşul rece: „Poeziile tale îmi plac, a continuat Dinescu, au ritm. Au metafore frumoase. Numai că apare o problemă. Eu nu ţi le pot publica, din simplul motiv că, la Luceafărul, de poezie se ocupă Cezar Ivănescu, cu care, din păcate, nu sînt în relaţii tocmai bune…. Mergi la el, poate îl convingi….” Văzîndu-mă că mă încrunt, poetul zise: „Cam aşa merg treburile în viaţa literară. Poeţii se mai şi ceartă între ei…. Înţelegi?” Nu, nu prea înţelegeam. Nu înţelegeam nici că se ceartă, nici că nu mă poate ajuta să public un poet faţă de care aveam toată admiraţia. Nu-i admiram pe mulţi…

Simţind dezamăgirea mea, poetul se gîndi să-mi întindă o mînă de ajutor: „Te invit să citeşti în cenaclu şi te voi publica la rubrica de cenaclişti….” „Să citesc la cenaclu? am spus ridicîndu-mă în picioare. Eu am venit să public şi nu să mă produc în public….” „Cum crezi, bătrîne, oricum eu îţi urez succes…”. Probabil că Dinescu miza că o să mă răzgîndesc şi am să-i accept propunerea, care era rezonabilă, onestă. Neştiind cum stau lucrurile, mi s-a părut ofensatoare.

Am părăsit biroul fără să întorc capul, murmurînd, totuşi ceva de genul: „Eu sînt geniu, eu nu citesc într-un cenaclu….” Mircea a ieşit pe hol şi a strigat după mine: „Geniu am şi eu… Adu-mi poeziile înapoi şi ţi le public…” Am refuzat, plecînd val-vîrtej din redacţie…. De atunci ne-am întîlnit de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Mircea se amuză de fiecare dată cînd îşi aduce aminte de această scenă. „I-auzi… Vine unul de la Iaşi îmbrăcat mai fistichiu decît un curcubeu şi-mi zice că are geniu... cică are geniu… Dar eu unde sînt, musiu?” Mai tîrziu, Mircea m-a ajutat mult.I-am rămas şi azi recunoscător… Domnul să-i călăuzească paşii spre lumină…

© 2007 Revista Ramuri