Începută în anii şaizeci, poezia lui Nicolae Prelipceanu, deşi se apropie de o jumătate de veac, îşi menţine – ne-o arată recenta antologie, portret sumar al unui necunoscut de altădată (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011) – o tinereţe uimitoare, în acord cu alura fără vârstă a autorului. În literatură, rămânerea într-o actualitate sine die depinde, cu siguranţă, de o formulă estetică netributară unui context, căreia i se fac, periodic, adecvări stilistice. Această ştiinţă provine, poate, din a doua natură a poetului, aceea de publicist. Atenţia pe care o acordă, în această calitate, evenimentului curent, efemer, este compensată, în poezie, prin adevărurile stabile, extrase din aparenţe. Scriitorul evită sistematic sentimentalitatea, păstrându-se într-un joc al ideilor. De aceea, recurge la alegorie care, prin obiectivizare, prin extrapolare, măreşte tensiunea. Tot din domeniul ziaristic vine, prin ricoşeu, şi ironia, menită să depăşească patetismul cazului particular. Scriitorul vede lumea printr-o grilă de simboluri, făcând însă reducţii, coborâri din abstract, picurând în poeme şi stări sufleteşti. Printr-o dinamică a imaginarului, printr-o ingeniozitate neobosită se obţin noi şi noi combinaţii. Deşi numitorul comun este elegia, poezia lui Nicolae Prelipceanu nu are afinităţi bacoviene, diferenţiindu-se prin construcţia studiată, întreţesută şi, mai ales, prin luciditate. Poetul este un observator, adoptând formula „Privitor ca la teatru…”. Se distanţează nu numai de realitatea din jur, dar şi de sine. Este poziţia unui singuratic, asaltat de scepticism. Reticent la capcana retoricii, discursul este totuşi ritualizat, foarte bine stăpânit.

Antologia spoliază treisprezece volume, cărora nu le mai dă titlurile, ci numai anul apariţiei, reconfigurând astfel un calendar al propriei poezii. Prin răsturnare cronologică, se începe cu sfârşitul, cu texte dominant premonitorii. Ca la teatru, moartea este o realitate de gradul doi, tautologică, insidioasă: „nici măcar un glonţ în cap/ nici măcar cuţitul ghilotinei/ pe gât/ doar un soare de pâslă/ şi o pastă prin care trec/ fără să rămână/ vreo pată de sânge// doar o zi după alta/ doar un şir de minciuni/ ca să le-aud/ nici n-ar fi trebuit să mă nasc” (nici măcar un glonţ în cap). Cunoaşterea, care vine întotdeauna prea târziu, nu-şi mai are obiectul, atâta timp cât măturoiul existenţial este implacabil, cât muzica încetează definitiv între clapa albă şi clapa neagră. Cununi de lauri negri sunt răsplata celor învinşi.

Accente cioraniene există, cu siguranţă, într-o poezie a deprimării, a regretului de a se fi născut. Sursa lor comună este singurătatea, evocată tulburător: „singurătatea începe de jos de la tălpi şi de la degetele de la/ picioare. urcă pe pulpe spre genunchi iar coapsele sunt drumul/ ei secret către sex. trece şi prin burtă n-o să mă credeţi/ străpunge plexul solar învăluie plămânii inima tot ce mai e/ pe-acolo. ehei până la creier e drum lung. pe care-l parcurge/ în câteva fracţiuni de secundă” (singurătatea începe).

Volumul care deschide antologia, ultimul apărut, este, mai personalizat, predominând agonia, stângăcia în faţa necunoscutului, imaginea regresiunii (în nefiinţă), când, ca într-un teatru de altă natură, craniul lui Yorich va vorbi prin el însuşi în locul creierului lui Yorich, demult dispărut. Poetul nu se consideră, ca filosoful de la Răşinari, un avorton, un ratat, ci un gunoi, un condamnat la un marş al morţii, la o putrezire eternă. Atitudinea nu este una morală, ca la cel dintâi, victimă a propriei conştiinţe, ci organică, îngrozită în faţa sfârşitului. Adevăruri izbitoare au o directeţe specifică, poetul se autopersiflează: „am risipit totul/ mi-am permis zeci de ani/ astfel am deprins încet metoda uitării/ şi sigur că nimic nu se repetă” (am risipit. mi-am permis).

Tema morţii există şi în volumul precedent, Binemuritorul, tratată mai evaziv. Timpul este cel incriminat – evanescenţa –, stricând formele („un pumn de secunde uscate/ zvârcolindu-se în depărtare”), schimbând sentimentele. Sarcastic, poetul proclamă: „cu soarele-n ochi o să merg/ exact ca un om decapitat/ în războaie/ până la victoria finală/ când scheletul meu va înălţa/ şi el/ imnuri de bucurie fără sfârşit” (oda bucuriei sau pe căi spre perete).

Privită ironic, moartea devine un eveniment familiar, o blândă întâmplare a vieţii, fără a diminua senzaţia de înstrăinare, de supliciu: „da/ cuvintele mele sunt singure/ eu m-am pierdut/ în grădina cu spini de coroană/ pe-aici nu sunt multe creiere/ care să cutreiere// dar/ cuvintele mele sunt singure/ şi nu înţeleg nimic/ din ceea ce li se spune/ şi nici de ce există şi altele// da/ pentru ele-s grădinile/ parcul sălbatic/ înţeleg eu în cele din urmă/ iată-le-n veacul ce vine/ încoronate cu spini/ sângele meu li se scurge/ pe frunte” (grădini suspendate). Poetul nu duce tragicul la extrem, echilibrându-l cu observaţii umoristice. Acest joc de-a râsu’-plânsu’ îi este cum nu se poate mai nimerit. Umorul, împletit cu ironia, dă supleţe unui fond elegiac.

Poemele lungi, aparent discursive, impulsionează ideea unui carusel de imagini care, prin repetiţie, tind să-şi piardă identitatea. Titlurile lor sunt elocvente, sugerând deşertăciunea, dezolarea: gări şi pustiuri, fără sfârşit. Sunt folosite intertextualitatea, parodia, aluzia culturală, reiterarea. O baladă a iubirii de altădată şi a morţii este poemul să ne grăbim, filofteio, din care extragem: „scopul fiinţei iubite/ nu-i altul/ îmi spui/ acum când taci şi asculţi/ decât de a face omul/ şi mai muritor decât e el/ lăsat de dumnezeu”. Scufundarea într-o altă realitate apare în mai multe locuri, sub forma imersiunii unor piane căzute dintr-un vapor eşuat, instalate, în cele din urmă, pe fundul mării, a intrării unei cărţi în apă, literele risipindu-se apoi ca nişte bancuri de peşti, astfel că sfârşitul este unul generativ.

Scenariile pe care Nicolae Prelipceanu le inventează au schepsis. Se bazează pe asocieri neaşteptate, frizează uneori absurdul (unul liric), produc alchimii, transmutând realul în ideal: mâini care devin translucide, putându-se vedea prin ele văzutul şi nevăzutul, pietre plate pe care se imprimă mersul cerului, timpul care face umbră, corabia zilei, având suflete în loc de pânze. Jocul existenţial şi metaforic este paradoxal, misterios, al unei hiperlucidităţi care merge până la ambivalenţă, până la detaşare ironică: „eu nu ştiu nimic despre poezie/ ţi-am spus de atâtea ori că nu înţeleg/ ce vreţi voi de la ea/ singurul lucru adevărat e că viaţa mea/ nu există/ şi eu vrând să exist cu toate acestea/ nu mult timp nu te teme/ mă arunc între vorbe ca lucian blaga/ în mormanul de boabe/ şi dacă ele încolţesc numai eu sunt de vină/ cu lipsa mea de viaţă cu viaţa mea/ care nu-mi convine cu altceva care nu există/ cu mine altul care nu sunt// […]// eu nu ştiu nimic despre poezie şi despre viaţă/ poate despre celelalte să ştiu ceva fără să ştiu că ştiu/ şi degeaba îmi spuneţi degeaba îmi spui/ bună ziua domnule noapte bună mă/ eu tot mă mai uit în dreapta şi-n stânga/ în spate în zare/ să văd cu cine vorbeşte orbul acesta/ care bea un pahar în picioare” (un pahar în picioare). Poetul suferă transformări care îi schimbă, uneori radical, percepţia, tot astfel cum lumea din jur este caleidoscopică, luând forme vizionare. Nimic nu rămâne în realitatea sa, toate gravitează spre numitorul lor poetic comun: „când încerci să te exprimi pe tine/ îţi dai seama/ de imperfecţiunea lumii/ şi cazi în genunchi şi rămâi aşa/ o bună bucată de vreme/ ştergi cuvintele scrise peste tot/ în jurul tău// pe pământ/ îţi ştergi rănile cu tamponul/ muiat în rouă/ şi ridicându-te îngenunchezi în văzduh/ lumea-i perfectă/ de neînţeles/ genunchii tăi tremură/ cade/ pecetluind toate astea/ o ploaie de foc” (o ploaie de foc). Funcţionează, mereu, o logică a inteligenţei, caracteristică, mai curând, optzeciştilor, răsucind ideile surprinzător, tăind orice fel de maioneză a retoricii.

Poemele dinainte de ’89 sunt esopice, conţin abilităţi aluzive. Cei care au cunoscut epoca le recunosc uşor, cu satisfacţie. În comunism, poetul era chiar un soldat sub camuflaj. Cu toate obstacolele, poezia de atunci a avut un nivel artistic remarcabil. Iată un exemplu, din volumul Degetul de gheaţă: „pe sub zăpezi ca o cârtiţă rece/ pe sub nori ca o cârtiţă albă/ pe sub poala zeului ca o cârtiţă veche// împuşcăturile se mai aud încă/ iar sunetul lor nu ne spune/ cine în cine trage/ cine moare şi cine rămâne// pe sub becuri ca o cârtiţă fosforescentă/ pe sub ulmi ca o cârtiţă parfumată// trag cu urechea la sunetul inimii mele/ şi nu ştiu dacă din cauza lui/ se întâmplă toate astea// pocnetul sângelui ca al unor cârtiţe/ cu napalm” (circulaţia sângelui). Poezia lui Nicolae Pelipceanu este elegantă, având, cum se spune în critică, o dicţiune perfectă.

Printre geometrii şi străluciri de idei, cvasipermanente sunt o nostalgie a aşteptării (trenului, vieţii, morţii), preferinţa pentru sezonul autumnal, elegia timpului, alambicul sensurilor. Poezia nu e bacoviană, nu are sentiment acut, ci vine, cumva, dintr-o permanentă stare de veghe, de confruntare, aşa cum definea Lucian Raicu lirica lui Geo Dumitrescu. Falsele direcţionări sunt frecvente: un poem de dragoste este, de fapt, adresat morţii, o plimbare în pădure este o aventură a spiritului. Se fac adesea disocieri/asocieri între corp şi suflet, între concret şi abstract, cauză şi efect: „moartea şi-a făcut cuibul în mine/ puii ei învaţă să zboare/ în creierul/ meu” (mai demult). O stare de singurătate este diseminată în toată poezia, trasându-i cu discreţie caracteristicile: jocul de ecuaţii metaforice, nostalgia tratată ingenios, dedublarea, obiectualizarea, ascetismul stilistic, deambulaţia, ironia aproape fără obiect în afară: „singur în noaptea sfântului bartolomeu nu poţi fi/ pe hârtie urmele nopţii sunt neconcludente/ să înţelegi limitele nopţii sfântului bartolomeu/ nu ajunge/ să fii singur iarăşi nu ajunge/ trebuia să mai chemi pe cineva/ chiar înainte de a te naşte// nu te credem despre noaptea sfântului bartolomeu” (ce ai făcut în noaptea sfântului bartolomeu). Înclinaţia elegiacă, dar şi către alegorie există de la început în poezia lui Nicolae Prelipceanu: măcinatul cafelei este asociat cu trecerea timpului, rotirea unei tiribombe înseamnă abuzul destinului.

Antologia ne dezvăluie un univers liric diversificat, în ciuda nervurilor sale tematice restrânse, o mare mobilitate imaginară, o ştiinţă a construcţiei infailibilă, toate puse sub semnul relativităţii. Scriitorul pare a se desprinde din propriul scris, pe care îl examinează cu exigenţă, mai de departe.