Fără o instrucţie sistematică, autodidact orgolios şi neconsolat în frustrările sale vizând filosofia, asemeni unui personaj al său, („genericul Mitică”), autorul Scrisorii pierdute poartă în sine o nacafa, ce se dovedeşte a fi nu un simplu capriciu, o toană de moment, ci chiar o pacoste mărturisită în repetate ocazii, de-a lungul întregii sale vieţi. Pe urmele lui Constantin Rădulescu-Motru, primul cărturar care a scris despre „filosofia lui Caragiale”, Marta Petreu, cunoscuta exegetă a generaţiei ´27, reia tema „gândirii” caragialiene într-o carte aflată acum la cea de-a doua ediţie, revăzută şi adăugită, Filosofia lui Caragiale (Polirom, 2012). În acest caz, cunoscuta scriitoare clujeană acreditează prin filosofie „nu o grandioasă construcţie sistematică, nu un doct discurs universitar, ci ceea ce se înţelegea prin ea la origine: o reflecţie generală, chiar dacă fulgurantă, asupra celor ce sînt, o căutare de sensuri, nu o posesiune de certitudini”. Astfel circumscrisă, problematica destul de fragilă a volumului devine plauzibilă, Marta Petreu asumându-şi rolul unui Cuvier în reconstituirea din textele publice (scrierile literare şi jurnalistice) ori private (corespondenţa) nu numai a „preferinţelor filosofice, ci şi filosofia lui Caragiale, chiar dacă numai în faza de schiţă, de schelet” (s. m.- C.M.P.).

Înzestrarea filosofică a scriitorului, sub raportul informaţiei, se datorează atât prietenilor învăţaţi (C. Dobrogeanu-Gherea, Rădulescu-Motru, Paul Bujor, D.Gusti, Panait Cerna, Paul Zarifopol) provocaţi la dezbateri intelectuale substanţiale, cât şi propriilor lecturi din surse mai mult sau mai puţin creditabile (Larousse). ”Fişierul de filosofi” ce deschide cercetarea Martei Petreu cuprinde până la cincizeci de nume: autori predilecţi (Heine, Machiavelli, Voltaire, Aristotel), dar şi antipatici (Kant, în special).

Pasionat de teoriile din gândirea vremii, Caragiale solicită tânărului său amic, Rădulescu-Motru o colaborare pentru „Epoca literară”, în urma căreia va rezulta un „serial” despre universul nietzschean, întrerupt la intervenţia regelui Carol I care găsea ideile lui Nietzsche „primejdioase”. Influenţa lui Rădulescu-Motru s-a manifestat prin aderenţa surprinzătoare a „cinicului” dramaturg şi prozator, interesat de mişcarea ideilor, la filosofia „voinţei de putere”, şi la insistenţele căruia articolele din jurnal sunt strânse într-o carte de pionierat, F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, 1897. Un text „misterios” din creaţia caragialiană, „Scrisorile unui egoist”, pare să fie o transpunere literară a moralei nietzsceene. Iată o ipoteză incitantă avansată de către Marta Petreu, atentă şi la subtextul „lecţiilor de filosofie” prilejuite de întâlnirea, în aceeaşi zi , a reporterului Caragiale cu Hasdeu şi cu Dobrogeanu-Gherea, cu scopul de a-i intervieva. Rezultă, ne încredinţează cercetătoarea, o situaţie flagrantă de viceversa: „cunoaşterea absolută şi absoluta necunoaştere”.

Principalul merit al întreprinderii Martei Petreu este tratarea nuanţată, cu sistem şi metodă, într-un discurs convingător, a sofismului ca mecanism generator al inconfundabilului stil caragialian. Citatele copioase şi comentariile ce le însoţesc fac posibilă configurarea logicii ca partea gândirii lui Caragiale despre legile raţionării. „Cantitatea de sofisme din opera lui Caragiale este impresionantă, iar densitatea paralogismelor din Momente este comparabilă cu frecvenţa sofismelor din Dialogurile platoniciene”, observă exegeta şi continuă devoalându-şi grila de lectură, „o mare parte din comicul de limbaj provine din sofismele lingvistice, iar conduita personajelor, alimentată, ca dintr-o pânză freatică, din nivelul subteran al gândirii lor paralogice, produce un efect comic irezistibil; un comic care poate fi diagnosticat în chiar mecanismele sale generatoare, cu condiţia utilizării unei grile logice de lucru”.

Scrierile teoretice ale lui Caragiale, (un loc privilegiat îl ocupă ideile din ”Câteva păreri”) oferă Martei Petreu posibilitatea de a articula o „teorie a cunoaşterii”, decelând, în acelaşi timp, o „frumoasă monadologie”, ce ar confirma o viziune filozofică, dar şi lipsa limbajului conceptual presupus de gândirea teoretică în general.

Un capitol aparte este „Filosofia socio-politică”, interesul cercetătoarei mergând mai curând spre evaluarea antinomiilor neam-stat, societate-stat sau a vehiculării teoriei formelor fără fond din punctul de vedere al expresivităţii care măsoară şi explică ecartul ţării noastre faţă de Europa prin amprenta Orientului (candela bizantină, semiluna turcească, lumea bulgaro-ţigănească, bastardul oriental).

Dintr-o lucrare cu detentă speculativă, cum este Filosofia lui Caragiale, nu putea lipsi o secvenţă consacrată „Esteticii”. „Ca artist care a construit o lume (...) Caragiale a avut o conştiinţă estetică deplină”, formulează Marta Petreu tranşant concluzia pe care urmează să o demonstreze în câteva trepte, pentru a încheia stabilindu-i fizionomia de tip clasic. Prin modul său de manifestare, Caragiale are fixaţia proprie lucrului filosofic şi fiinţează aproape exclusiv în regimul lui. A-i contesta conştiinţa artistică mi se pare doar un moft în siajul provocării lui Noica referitoare la denigratori. (A se vedea, în chestiune, cronica „în sens larg” a lui Cosmin Ciotloş la cartea Martei Petreu).

Ceea ce aş reproşa autoarei este numărul prea mare de diezi puşi la cheia evaluativă: „mintea cea mai luminată pe care a avut-o vreodată cultura română”, „inteligenţa lui fără egal”, „actor genial”, „ureche intelectuală perfectă”, „ a avut geniu dialectic”, „inteligenţa lui fiind de aceeaşi natură cu aceea a lui Socrate”..., cu efect supărător.

Dar, cum constata chiar Caragiale, „toţi suntem iritabili”.