Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bonjour tristesse

        de Daniela Firescu

Impasul existenţial, „disperanţa”, ca stare ce s-a permanentizat, a devenit o a doua natură, constitue nucleul ideatic consemnat cu falsă resemnare de Nicolae Prelipceanu în La pierderea speranţei (Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012). Disparate şi fără o temelie, fără o intenţie de structură (după cum autorul ţine să precizeze), poemele au unitate şi consistenţă tematică, prin obstinenţa şi consevenţa înregistrării oscilaţiilor, creşterilor-descreşterilor de dispoziţie. Pesimismul cronicizat este tratat paradoxal (sau nu) în manieră ironic-afectivă, într-un autohton „de-a râsu-plânsu”. Rezultatele sunt mult mai efective, adevărul mai uşor de transmis: „plin de corpuri delicte în jurul meu/ numai delictul lipseşte/ fiecare spune eu nu/ poate el poate el/ poate chiar dumnezeu (...) corpuri delicte sunt toate în jur/ numai crima întârzie-n noi/ ca o rudă ca un prieten/ ca adevărul/ ca viaţa”.

Sensibilitatea faţă de timp, faţă de resorturile şi constrângerile sale, este trecută prin filtrul disperării şi al crizei – dezastrul iminent, aşteptat, anticipat este periodic amânat: „aşa că totul s-a amânat din nou/ pe curând/ pe niciodată”, „ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată/ altădată/ altădată”. Prezentul, „acum”, este însă resimţit dureros de „sufletul mărunţit”, divizat între credinţă şi blasfemie, între speranţă şi disperare, „judecata de acum” şi „ziua de apoi”. Pe urmele „marilor disperaţi” (Les Počtes maudits) recreează o noapte ploioasă de noiembrie, intră în decorul bacovian, în rolul bacovian, însă iluzia nu rezist㠄şi nici baudelaire/ nici poe/ nici rollinat/ nu mai mişcau/ cu toate că eu îi vedeam foarte bine/ încă avansând şovoielnic departe în faţa mea”.

Ce provoacă disperarea? Dincolo de predispoziţia nativă („meseria mea-i tristeţea”), de obişnuinţa suferinţei, se produce asimilarea, se dobândeşte experienţa suferinţei generalizate, în acest sens este aleasă Noaptea Sfântului Bartolomeu, metaforă a carnagiului simbolic ce s-a instaurat şi legitimat „ca formă de viaţ㔠pe pământ: „ce bucurie să stai şi să tai şi să dai în semenul tău”, până la forma cea mai drastică a suferinţei fără sens. Este apoi suferiţa artistului provocat să recompun㠄marele poem” la cheremul divinităţii, fără un „mers al poemelor”, aşteptând ora propice „până când curenţii pornesc şi cuvintele încep să se umfle/ să tragă din toate puterile lor invizibile”.

Peste acestea se suprapune povara timpului, a amintirilor (ne)purtate în „rucsaci plini”, substituite de frustrări, de resemnare cuminte şi revolt㠄proletară”, trupul şi sufletul în haos, în dezintegrare: „ce rămâne din ce-am fost eu mi-e greu să vă desenez/ cu creionul albastru s-ar mai putea trage o linie două/ în spatele cărora s-ar presupune că sunt tot eu/ ori măcar umbra mea dezosată”. Exerciţiile de „disperanţ㔠- sintagmă artificiu ce dislocă armătura melancolic-depresivă, resemnarea, abdicarea din lumea reală, nu împiedică soluţiile reveriei, întruparea poetului automat „care continuă să scrie şi după ce poetul cel viu nu mai are puterea s-o facă/ şi înmulţeşte poemele lumii şi mai şi decât o fac astăzi muritorii de rând/ autoproclamaţii poeţi”. Pierderea speranţei e urmată de dispoziţia testamentară, „aş vrea să las în urma mea/ poetul automat programat de mine însămi” şi de Sirena din bibliotecă anunţînd teatral sfârşitul între teancuri dezordonate, tomuri în limbi necunoscute, un final ideal: „totul s-a destrămat/ totul s-a închis/ închis aici voi citi până în ziua de apoi”. Există şi se manifestă recurent tentaţia tăcerii, abandonul, însă decepţia existenţială este tranfigurată de artă, chiar dacă în regim minor în ion de la gar㠖 bufon, mesager de nebunie reflexivă sau cititorul de stradă, reper viu şi constant.

Cel mai spectaculos fenomen rezultă din tratarea temei obsesionale a disperanţei: opera intră în rezonanţă cu ea însăşi, eul poetic se dedublează, se produce un fenomen de introiectare-proiectare, ca mecanism de apărare a eului în faţa anxietăţii – substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade): „în locul meu a scris altcineva/ îmbrăcat în pielea mea cu mîna mea dreaptă mănuşă a lui dreaptă/ stânga mea mănuşa lui stângă/ inima mea toc pentru inima lui”.

Tratat de supravieţuire în arta scepticismului, La pierderea speranţei extrage din experienţa disperării posibilitatea reechilibrării raportului cu sine printr-un stop-cadru pe imaginea poetică, prin filtrarea estetică a anxietăţii, disperarea ca stare de spirit devine aproape suportabilă.

© 2007 Revista Ramuri