Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Adevărul” celor puternici

        de Florea Miu

Mă întorc, tot mai des, la cărţile pe care le-am citit şi care se potrivesc gândurilor mele de acum. Chiar dacă nu este o «meserie» (cum spunea un personaj dintr-un film), lectura încă mai poate fi un refugiu unde să ne regăsim pe noi înşine în dezagregarea prezentului.

Revin, aşadar, la paginile unui roman contemporan deja clasicizat, Relatare despre regele David de Ştefan Heym (Editura Humanitas, 2006 – ediţia a doua revăzută, traducere din limba germană de Mihai Isbăşescu). Romanul a fost scris mai întâi în limba engleză şi tradus, apoi, în germană chiar de autor, fiind publicat în Germania Federală în 1972.

Cartea este o meditaţie profundă asupra istoriei, un discurs, magistral articulat, despre tiranie şi tirani, despre crimă şi înjosire umană, despre strălucire şi decadenţă în acelaşi timp. Puţine opere literare moderne au dezvăluit cu atâta pregnanţă mecanismele puterii, labirintul ipocriziei discreţionare, resorturile tenebroase care conduc lumea spre măsluirea adevărului şi strivirea brutală a personalităţii individuale. Cui prodest această milenară fugă de adevăr? insinuează retoric marele scriitor, el însuşi o victimă a prigoanei naziste în al doilea război mondial, refugiat mai întâi la Praga, apoi în S.U.A., de unde s-a întors în Europa ca soldat al armatei americane. Nici aşa, însă, nu a scăpat de teroarea extremismului, în 1952 revenind la Praga „de frica listelor negre ale lui McCarthy, pe care figurează”.

Dacă, însă, pământul american şi cel european i-au fost ostile, refugiul pe continentul operei s-a dovedit foarte prielnic, romanul la care mă refer devenind «o carte clasică a literaturii postbelice».

Prin personajul său Etan ben Hosaia (chemat de „înţeleptul” şi atotputernicul Solomon să scrie istoria legendarului său părinte, regele David al Israelului), Heym reuşeşte să întruchipeze una dintre cele mai dramatice ipostaze existenţiale ale intelectualului, dator „de a spune adevărul sub orice dictatură, cu preţul trecerii sub tăcere a numelui şi operei sale”: opţiunea între compromisul salvator şi adevărul care ucide. Oricât de mult ţine la viată şi la bunurile sale, Etan nu este capabil de compromis, nu poate relata pe gustul regelui Solomon şi al dregătorilor săi despre unele „fapte stânjenitoare în scrierile istoriei”. Posibilităţile lui de a expune «faptele incomode» se limitează la trei variante procedurale („a. să relatez totul, b. să relatez cu discreţie, c. să nu relatez nimic”), în cele din urmă acesta optând pentru disimularea adevărului: „A relata totul (posibilitatea a.) este, pare-se, neînţelept; norodul ar trage foarte repede concluzii greşite şi şi-ar forma tot atât de repede păreri greşite cu privire la persoane cărora li se cuvine o înaltă preţuire. A nu relata nimic (posibilitatea c.) ar fi un lucru deopotrivă de neînţelept; tot s-ar vorbi despre lucrurile acelea, iar oamenii ar afla totdeauna ceea ce n-ar trebui de fapt să afle. Astfel nu ne-ar rămâne decât posibilitatea b. : să relatăm cu discreţie. De fapt discreţia, am spus eu, nu poate fi pusă câtuşi de puţin pe aceeaşi treaptă cu minciuna; cel mai înţelept dintre regi, Solomon, cu siguranţă că n-ar îngădui folosirea unor minciuni în istoria părintelui său, regele David. Discreţia, am mai adăugat, este adevărul strunit cu înţelepciune” (op. cit., p. 98).

Nevoit să accepte această opţiune spre a nu părea că susţine neadevărul şi pentru a nu-şi destăinui gândurile ascunse, regele îi apare astfel subtilului istoric: „dacă părintele său, regele David, a fost un mare ucigaş, ăsta e un mic tâlhar”. Renumele ce precede călătoria lui Etan de la Ezrah la Ierusalim, unde este primit cu onoruri, stârneşte cele mai diverse aşteptări, de la cea a lui Solomon, care doreşte punerea într-o lumină favorabilă a domniei tiranului David, un cinic însetat de putere, până la cea a bătrânului Şufam ben Hufam din En-Dor, care se întreabă: „eşti un om de-o înţelepciune neobişnuită; cum se face atunci că nu vrei să vezi casele noastre dărăpănate, ogoarele noastre părăginite, coapsele slăbănoage ale vitelor noastre? Oare nu ştii că Solomon, cel mai înţelept dintre regi, a chemat toţi bărbaţii tineri, în putere, să slujească în cetele lui de oaste şi la meşterii lui ziditori şi că vătafii regelui ridică totuşi zeciuiala?” (ibidem, p. 109).

Neliniştea tot mai adâncă din sufletul lui Etan ben Hosaia este generată de conspirativitatea şi tăcerea din preajmă („buzele care m-ar putea sfătui rămân pecetluite”). Cei care ar vorbi, rostind adevărul, şi-ar pierde capul, aşadar nu vorbesc decât cei care spun „adevărul” puternicului Solomon, cel care convine obedientei curţi regale, dar care contravine realităţii istorice. Deşi se propovăduieşte măreţia domniei lui David, mărturiile îl arată pe acesta ca pe un rege plin de cruzime, uzând de trădare şi crimă pentru a-şi menţine puterea.

Oricât de discret şi aluziv ar exprima acest adevăr nedorit, reputatul istoric se face vinovat de înaltă ofensă adusă unei puteri absolute care nu îngăduie decât ceea ce serveşte intereselor sale tiranice, în total dezacord cu aspiraţiile propriilor supuşi. Prin urmare, el este condamnat de această putere la „moartea tăcerii”. Dar, spre a nu se afirma c㠄Solomon, cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului şi aşa mai departe”, Etan ben Hosaia nu este osândit la „moartea trupeasc㔠şi nici trimis în ocnele sau carierele de piatră, ci la ştergerea numelui şi la pedeapsa uitării: „să fie trecut sub tăcerea morţii; niciunul dintre cuvintele sale să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris niciodată vreun rând” (ibidem, pp. 284-285).

Etan acceptă sentinţa cu ferma convingere că marile slăbiciuni stau în cei puternici care, atunci „când se simt ameninţaţi, taie capetele celor drepţi”. Aria cruzimii, în regatul înţelepţilor David şi Solomon, depăşeste, după constatările lui Etan, orice margini, încât „cei însetaţi de sânge îl urăsc pe cel drept”. Primit, la venire, cu onoruri, acesta este alungat din cetate ca un cerşetor, amestecându-se în „gloata încinsă şi duhnind”, care îl priveşte cu ură, pregătindu-se să-l sfâşie. Din voinţa celor puternici, el nu mai este al nimănui – după cum îl apostrofează, la plecare, căpetenia porţii cetăţii: „Nu faci parte din norod, nici al lui Dumnezeu nu eşti. Nu te numeri printre stăpânitori şi nici nu te află omul printre cei stăpâniţi” (ibidem, p. 289).

Amputată de propriul adevăr chiar de propriii ei satrapi, istoria este asemenea unui eunuc, iar atunci, îi spune Amenhotep, marele eunuc regesc, venit să-l petreacă în semn de adio, „într-o lume de eunuci, nu merită să te porţi ca un bărbat”. Numai că istoria nu se opreşte odată cu judecăţile emise, iar adevărul nu poate fi, pentru totdeauna, închis.

© 2007 Revista Ramuri