Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amandament la Zorba plăsmuitul (II)

        de Maria - Gabriela CONSTANTIN

-         ghid fragmentar și subiectiv al Eliadei –

 

4. Homo religiosus sau zoon politikon?

Domeniul religiosului este în Grecia o permanentă reiterare a identității colective. Marile sărbători creștine sunt celebrate cu pompa unei sărbători naționale. În fapt naționalul, triumfant, își însușește transcedentul, desacralizându-l. De Paști, la Epitaf participă preoții, armata, marina, primarii, mai marii, fanfara. E straniu să vezi odăjdii și mitraliere, cruci și steaguri. Naște un sentiment de spaimă; teama de marile mărșăluiri organizate spontan  odinioară. Fără doar și poate, un reflex impregnat în memorie și în nervi al celor din fostul bloc socialist. Să fi fost Mântuitorul grec și să nu fi știut? am întrebat o cunoștință asistând  odată la Epitaf, dar, numaidecât, am regretat ironia amară care aducea aproape cu blasfemia. Săptămâna luminii își pierde astfel caracterul intim, adânc și profund al metanoiei universale proprii creștinismului, al ideii că schimbarea adevărată poate avea loc oricând, chiar și în  ultima clipă a vieții, recuperând retroactiv totul prin transformare; ea devine un marș oficial, național, pompos, chiar dacă plin de farmec.

Deși profund creștini, grecii nu sunt totuși foarte religioși. Mai obsedați de problemele cetății decât de porțile cerului, ei vor să fie înlăuntrul ei; să participe activ dinlăuntrul zidurilor, sau măcar de pe metereze. Astfel interesul pentru politic este fundamental.

Uneori, stau și mă întreb dacă de vină nu este oare absența unui exercițiu constant al spiritului rațional, al gândului abstract. La urma urmei Socrate și peripateticii au trăit cu foarte mult timp  în urmă, iar gândirea rațională are neîndoios nevoie de un exercițiu permanent, de o coregrafie  susținută cu obstinație. Să mă explic: libertatea gândirii care, eșuând, se transformă în dogmă. Filozofia care devine, Alas, ideologie. Substratul ortodox ar putea da o adâncime, o profunzime metafizică. Și totuși. Mărturie stau cazurile atâtor și atâtor intelectuali care, plecați la studii în Occident, să cerceteze filozofia, s-au întors socialiști sau în cel mai bun caz comuniști; Kazantzakis, bunăoară, ca să revin la el. Pleacă idealist, revine simpatizant de stânga. Sau poeții Nikiforos Vretakos, Kostas Varnalis și atâția alții, sociologi, ori istorici, ca  Nikos Svoronos, cunoscut istoric marxist care a predat la Sorbonne. Între domeniul religiosului (constitutiv) și al filozofiei (trecutului), grecii se opresc la jumătate de drum, la  ideologic. Socialismul, prin caracterul său, teoretic vorbind, mesianic este nespus de popular în această parte de Europă. În vreme ce în România comuniștii numărau abia vreo 4000 de  suflete după al Doilea Război Mondial, în Grecia o enorm de mare parte din populație a luptat  pentru triumful comunismului. A avut loc și un lung și sângeros război civil. E drept, ca și în cazul lui Tito, simpatia de stânga a fost puternic asociată cu eliberarea de sub fasciști.

Mi s-a întâmplat, bunăoară, să fiu oprită într-un sat din insulele Eptaniz de către un moșneag care mergea cu măgarul în livada lui de măslini, și care mi-a spus cu regret: Ați avut democrație populară. V-a fost bine și nu v-a plăcut, n-ați apreciat-o!; Ce să facem, taică, dacă ne-au împărțit pe dos, că mai bine trăiai matale în comunism, și rămâneam noi fără, i-am răspuns moale și ușor evaziv. Lasă, lasă, of, mare păcat, ei, ce să faci? mi-a replicat retoric, mai mult ca pentru sine, îndepărtându-se agale.

Tot în aceeași insulă aveam să aud un alt bătrân fredonând cântece partizane din războiul civil unui copilaș ca să adoarmă, în locul celor de leagăn, pe care, probabil, nu și le mai amintea.

În vreme ce religiosul este ca o busolă a vieții colective, uneori atacat, dar niciodată pus cu adevărat sub semnul întrebării, politicul, cel puțin la fel de profund, dacă nu chiar mai profund, este puternic impregnat în mintea tuturor.

5. Spațiul – câteva note fugare

Spațiul public

În Grecia nu există cu adevărat ideea de spațiu public, care să fie bunul tuturor. Tot ce nu aparține unui individ este considerat ca și inexistent. Din cauza intervenției insistente a ecologiștilor din lume, țara face mari eforturi, practic nenaturale, de a nu acumula deșeuri, pentru că au o oarecare obligativitate spre Uniune. În realitate însă nepăsarea e uriașă. Alături de cea mai splendidă priveliște a mării în zare, vei găsi mereu un morman de moloz, câteva cărămizi, sau măcar sticle goale de apă minerală. Când am zărit pentru prima oară autogara de unde plecam spre inima țării, am crezut că visez. Autogara, aflată în afara orașului și înconjurată de moloz și mizerie, de nenumărate macarale și camioane, e încropită din tablă, care mă întrebam cum de nu se dărâmă. De aici porneau autobuze Mercedes, ce-i drept bine întreținute și elegante, în toate direcțiile țării. E drept, ele aparțin companiilor de turism particulare care organizează drumurile, în vreme ce autogara nu. De ce ar avea valențe estetice un loc care aparține statului?

S-au mai făcut schimbări, a fost un primar atenian, Avramopoulos, supranumit primarul fântânilor, pentru că a pus fântâni arteziene în mai toate cartierele orașului și nenumărate statui. Spațiul public poate fi uneori frumos, dar respectul pentru acesta este mediu.

Spațiul privat

Deși în exterior orașele nu prezintă particularități estetice care să le diferențieze, interioarele sunt mai totdeauna mobilate cu mult bun gust. Spațiul interior este altă lume, răcoroasă și liniștitoare. Aici se cere făcută o remarcă despre proprietate. Casele nefiind nicicând  naționalizate, au aparținut micilor proprietari și încet-încet au fost cumpărate de marii antreprenori, în schimbul a două-trei apartamente dintr-un bloc nou construit. Antiparohi se cheamă sistemul în greacă; așa se face că mai toate casele de odinioară au fost dărâmate pe la  începutul anilor șaptezeci, și se mai dărâmă încă ce-a mai rămas.

Casele mai vechi au aceeași suprapunere, ca și straturile suprapuse ale unor săpături arheologice, ori ca sentimentul pe care-l stârnește în călător priveliștea munților Greciei, de timp condensat perceput, deodată, în propria-i evoluție. Ca și când linia va deveni cerc. Am să încerc să explic fiindcă sunt detalii care din afară nu se văd, un turist nu le va vedea. Va vedea Acropolele: Sunt, desigur, splendide, de o perfecțiune dureroasă aproape. Dar casele  din afară nu povestesc îndeajuns, căci aparțin domeniului privat și mi se pare o specificitate  proprie țării, prin urmare merită să ne oprim puțin aici. Inițial de un cat, casele din perioada  interbelică, sau de mai târziu, din anii șaizeci, au fost după o vreme continuate, proprietarii au mai construit un etaj, mai trece un deceniu-două și se construiește un alt etaj, apoi încă unul. O casă mai veche, absolut banală din exterior, văzută din interior va fi uluitoare, neverosimilă  chiar! Aceeași casă este la parter ca o casă de țară, cu cameră care dă direct într-o curticică  pavată, în stilul celor din filmele lui Almodovar dar mai mică, o toaletă strâmtă și hol mititel; la primul etaj ea este în plin deceniu șaizeci, cu antreu larg, camere spațioase, dar neparchetate, o baie discretă, modestă, și o terasă uriașă, iar la etajul al doilea, este un  apartament foarte modern, sfârșitul anilor optzeci, elegant, cu geamuri care izolează fonic, parchet, gresie și încălzire centrală, și un mic balcon, cât să arunci o privire fugară asupra lumii. Ultimul cat este, invariabil, destinat garsonierelor, o cămăruță cu duș, care aparține proprietarilor și nu se închiriază. Să fie acolo. Just in case.

Am avut o cunoștință care, de fiecare dată când vizita o țară străină pentru mai multă vreme, să spunem câteva săptămâni, se apuca să caute apartamente de închiriat. Nu pentru că ar fi avut  cu adevărat de gând să închirieze, ori să se mute în acel oraș, ci pentru că era pentru el o șansă  de a vedea interioare, prețuri, spații în ultimă analiză. Vedea apartamente vreo zece zile, iar serile ieșea la cafea. Bifa și el mai tot ce se cuvenea vizitat din punct de vedere turistic în orașul sau țara respectivă, dar afla și altceva despre locuitorii ei. Deși nu eram de acord cu el,  mărturisesc că mi se pare o modalitate genială de a arunca o privire la ceva la care altminteri  n-ar fi avut acces.

De pe terasa mare construită în mijlocul anilor șaizeci, privesc în jur oamenii împrăștiați în diferite decenii, iar de pe colină se văd ruinele antichității. Acropolele, strălucind orbitor, nepăsător pe fundal. Spațiul, iarăși, reflectă timpul.

6. Oamenii, un crochiu schițat în fugă

Gălăgioși, grecii vorbesc alert și mult. Dacă vezi zece tineri discutând, vei avea impresia că este gâlceava înțelepților cu lumea, unde lumea este celălalt, interlocutorul, ori că asiști la o  aprigă dispută politică; în fapt, este o simplă discuție în pauza dintre cursuri sau la o cafea băută între prieteni.

Mai toate brunete, femeile sunt frumoase și elegante, poate chiar prea elegante, iar bărbații mândri și arătoși. Potrivit unor statistici recente, grecii sunt după italieni poporul care pare să cheltuiască cel mai mult cu vestimentația. Haina nu-l face pe om, dar contează al Domnului de mult! Pare să lase de înțeles lumea.

Am mai spus-o, grecii nu sunt depresivi. Și n-am văzut niciodată în decursul anilor oameni beți sau care să bea însetați la colț de stradă. Cu un spectru larg emoțional, de la multă supărare exteriorizată la multă exuberanță; există o anumită intensitate a trăirilor, o anume  generozitate a spiritului, o degajare demnă de admirat.

Relațiile dintre sexe însă sunt mai tradiționaliste; o femeie măritată, mi s-a spus în repetate rânduri, este privită ca un tramvai care a ajuns în depou. Sigur, imaginea e epică, plină de elan, mai cu seamă dacă cineva își privește propria viață ca pe un neîncetat drum, spinos, al devenirii spirituale care să dureze măcar până în ultima clipă...

Ca să înțelegem ceva din mentalitate merită să aruncăm o privire la limba care descrie lumea așa cum este văzută de vorbitorii ei. Deși de o incredibilă bogăție lexicală, limba greacă este totuși o limbă care preferă verbele. Preferința pentru acțiune este bine exprimată de verbele care descriu mereu lumea în mișcare: nu se spune sunt undeva, ci: vin, plec, întreprind. Nu o stare, ci o sumă de acțiuni, începutul, desfășurarea sau repetiția acesteia: Ce mai e nou, se traduce mot-a-mot cu ce aleargă sau ce devine; ce se petrece, cu alte cuvinte. Dinamica  întâmplării, viața ca o desfășurare de acțiuni. Lumea se face și se desface în mișcare.

Despre relațiile între oameni

În Etica indignării, H.R. Patapievici spunea că omul civilizat trebuie să dispună de două virtuți cardinale, virtuți care sunt deopotrivă „coagulante și sanitare“: politețea și capacitatea  de a se indigna. Prima este o separare emoțională care face viața suportabilă în relația cu cei pe care nu-i iubim, cât și în raport cu cei de care suntem îndrăgostiți, prin păstrarea unei  necesare distanțe. A doua, indignarea, este discernământul etic al inimii, prin care ne separăm de existența răului, după ce în prealabil l-am identificat. Un simț etic obținut prin exercițiul  critic. Omul inapt de indignare este acel căruia i-au fost răzuite papilele gustative, mai adaugă  el, căci indignarea este tot un simț, ca și vederea ori auzul. Absența indignării ne face  acomodabili la orice, conclude Patapievici.

Relativ la prima virtute amintită, o remarcă se cere făcută. Poate pentru că în timpul dominației otomane în Grecia nu au existat clase sociale, în sensul în care sunt înțelese în perimetrul european, politețea este și ea relativă, sau diferită de cea la care te-ai aștepta. Relativității acesteia i se adaugă un spirit de voit egalitarism, care explică și puternica   simpatie față de stânga. Grecii te tutuiesc de cum te cunosc, inclusiv taximetriștii, ori la magazin. Să fie oare o formă de lipsă de politețe, ori doar o altfel de politețe? Ori poate o negociere permanentă a relației dintre doi oameni, oricare ar fi ei, care se intersectează la un  moment dat în timp? Greu de spus. Cert este că, să fii tutuit și să nu tutuiești numaidecât la rândul tău, înseamnă să accepți o relație, în care celuilalt îi acorzi mai mult decât vrei să ai.  Dacă vei tutui taximetristul la rândul tău, e foarte probabil să-ți răspundă cu „dumneavoastră“. Să nu-l tutuiești numaidecât în mod chiar forțat, pe cel care te-a tutuit spontan înseamnă să stabilești un raport inegal de forțe. Deci politețea probabil există, dar trebuie descifrate codurile nescrise, altminteri ieși dezavantajat, fără măcar să îți dai prea bine seama de ce.  Pentru că, în fapt, o prea mare politețe este, paradoxal, privită ca o formă de slăbiciune.

Cât despre a doua virtute, capacitatea de a se indigna: corelat cu spiritul critic, care este produs al lungului proces de socializare, și nu numai grecii nu critică și nu admit cu ușurință critica. Coeziunea însăși este pusă la îndoială. Se simt atacați în forul lor personal. Reacționează de parcă sub semnul întrebării ar sta însăși rațiunea lor de a fi. Se simt amenințați. Și li se pare un semn de profundă nerecunoștință și nu de exercițiu al spiritului critic, ori bunăoară al umorului, care nu se exclud neapărat.

Legat de nerecunoștință, odată un grec, proprietarul unei taverne, s-a supărat amarnic pe mine la remarca propriei soții, grecoaică născută în Cehia (Cehoslovacia pe atunci) cu care se cunoscuse în Germania, unde lucrau amândoi ca Gästarbaiter, pentru că ea îmi spusese mucalit că Grecia e o țară în care toată lumea știe să facă ciment, chiar și ea; mie mi se păruse foarte  amuzant și râsesem cu poftă. Parcă mă și vedeam amestecând ingredientele pentru ciment, nisip și restul, cu aceeași dexteritate cu care aș face mămăligă cu făcălețul. Omul nostru, enervat prin transfer de furie împotriva consoartei spre mine, că doar era mai simplu, mi-a  spus că ar trebui să fiu recunoscătoare să calc acest pământ sfânt al Eladei sub care sunt ruine antice și oseminte sacre, căci este chiar leagănul civilizației europene. Adică noi  fetele din Est „ne râdem“ de civilizație și mai facem și comentarii? Era substratul nemărturisit. Și la Roma sunt oseminte sacre și ruine multe, i-am spus, cele de aici nu sunt singurele. Da, dar astea sunt mai vechi, mi-a replicat. Doar nu vrei să spui că toate băbuțele de prin sate cu câte un măgar după ele sunt descendentele directe ale lui Socrate? Doar toată lumea știe că Socrate îl prefera pe Alcibiade avansurilor unei hetaire, i-am replicat pierzându-mă puțin cu firea. Nu mi-a mai răspuns, a plecat furioasă să servească mușteriii care veniseră... Sensibilitatea aceasta este mai cu seamă proprie grecilor trăiți în străinătate, foștii ex-pats, care odată întorși în patria mumă nu vor să-și mai bată capul cu ce valoare nutritivă are laptele matern. Vor să se simtă acasă, și asta cu orice preț. Sau acomodarea, cum spunea Patapievici. Fără bătaie de cap.

Dacă critici, așadar, te vor ataca, ori vor raționa la nesfârșit. Își vor explica și îți vor explica  logic practic orice. La remarca mea, cum că găsesc puțin cam agresivă atitudinea bisericii de a  transmite prin boxe slujba de duminică – ca într-un minaret – un tânăr student de la științe politice mi-a explicat foarte serios că pur și simplu nu sunt îndeajuns de mari bisericile ca să încapă toți cuvioșii și că astfel li se dă o șansă celor rămași afară să urmărească slujba. Explicația mi s-a părut pe cât de întortocheată, pe atât de inventivă.

Curios, un grec nu va recunoaște că nu știe ceva, e o rușine stranie, de neînțeles pentru un străin. Ca să nu fie nevoit să admită acest lucru, spune ceva. Orice. De pildă, dacă întrebi trei oameni încotro se află o stradă oarecare, strada Sofocle, ori Arhimede, dacă să o iau la dreapta pe Euripide, sau la stânga pe Pericle, ori pe aleea peripateticilor tot înainte, cei trei întrebați îți vor indica trei direcții diferite. Important este să spui ceva. Să ai un punct de vedere asupra lumii. Ceea ce implică și o stradă, oricare ar fi ea.

Fratele meu venea cu familia să mă viziteze în urmă cu un an. Noi le rezervasem telefonic o cameră de hotel, într-un oraș oarecare de provincie, ca să facă un popas cu mașina în timpul nopții. Ne înțelesesem în prealabil și asupra prețului, ne-au explicat exact adresa, hotelul se afla undeva chiar în centru. Negăsindu-l, fratele meu a oprit un om pe stradă care i-a spus: Dom’le, trăiesc de șaptezeci de ani în orașul ăsta și nu l-am părăsit niciodată: vă rog să mă credeți. Un asemenea hotel nu există!!!

Privirea, dialogul în general și tutuirea, și raporturile dintre oameni, cele legate de cunoaștere/necunoaștere sunt toate legate de conceptul de putere. O relație în care, deși mascată îndărătul unui fals egalitarism, egalitatea nu e un dar firesc.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri