Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia lui Florin Iaru (II)

        de Mircea Bârsilă

O calitate specială a poemelor lui Florin Iaru din categoria celor erotice rezidă în ambiguitatea lor. Ele pot fi citite atât ca nişte relatări ale unor întâmplări bizare şi a căror suprafaţă coincide cu propria lor adîncime, cât şi ca alegorice şi tulburi înscenări al căror mesaj vizează cu totul altceva decât factologia propriu-zisă.

Prima jumătate a poeziei ,,Acul’’ aparţine, prin enigmatica atmosferă şi prin detaliile ce perturbă ordinea ştiută a realului, literaturii fantastice.Femeii ce doarme i se desprinde braţul, printre genele ei sclipeşte, întredeschis, ochiul translucid, pereţii de catifea ai încăperii gânguresc, vorbesc…Versul ermetic ,,trupul ei se răsuci, hemisferă/peste un râuleţ de vid’’, proliferarea ochilor, gemetele femeii şi vorbitoarea catifea a pereţilor generează şi amplifică o atmosferă şi o stare tipice fantasticului literar: ,,A adormit.Uşor întoarsă cu faţa spre mine,/părea un dialog fierbinte al aşternutului cu cerul/Din umăr se desprindea braţul melodios, terminat/cu alergarea tăcută a scarabeului roşu./Printre genele stinse, domoale, un ochi/sclipea întredeschis. Toată camera gungurea/încercând să imite gemetele ei miraculoase./Pereţii erau catifea vorbitoare./ Sub claviculă mai purtam împunsăturile atomice/ale respiraţiei fierbinţi./Deodată, un abur fierbinte ieşi ritmic prin strânsoarea de dinţi./Nările îi vibrară. Trupul ei se răsuci, hemisferă/peste un râuleţ vid. Din ochiul translucid/alţi ochi, ruginii, se căscar㒒 (s.n.). Prins în plasa scripturală, cititorul este curios să afle care este sensul celor relatate până aici. Ceea ce urmeaz㠖 vederea viitorului hoit al femeii – aminteşte de macabra viziune din poezia ,,Metamorfozele vampirului’’, de Baudelaire, dar şi de,,Mortul vesel’’ şi, oarecum, şi de ,,Un hoit’’…Florin Iaru merge şi mai departe pe tărâmul macabrului, de vreme ce imaginarul hoit, fluturând, în cămaşă de noapte, pe o scară sprijinită de cerul înstelat, îl ademeneşte pe narator, ,,cu degetul încovrigat’’, în moarte (,,într-un fel de afar㒒): ,,M-am aplecat şi-am zărit hoit vesel/în cămaşa de noapte, încălecat, fluturând,/peste o scară urcată pe zid, sprijinită/de aerul cu stele cât pumnul, vii,/iar hoitul cu botul vopsit, ca un scarabeu roşu/pe o plajă bizară,/mă ademenea cu degetul încovrigat/într-un fel de dinafar㒒 s.n.).,,Naratorul’’, care nu se sperie, momentan, de cele văzute, închide ochiul ,,marii adormite’’(!) şi ascultă cum cresc ,,zidăriile’’ care închideau definitiv ,,perechea solitar㒒. Abia înălţarea ciudatelor zidării îi provoacă teamă şi, nemişcat, aşteaptă sosirea dimineaţii, adică ieşirea din nocturnul coşmar, cu răsuflarea cât vârful de ac: ,,Nu m-am speriat. Nici n-am clipit./Am închis ochiul marii adormite, am ascultat/crescând zidăriile care închideau definitiv/perechea solitară./Am aşteptat nemişcat până dimineaţa/cu răsuflarea cât vârful de ac ’’.

Un alt enunţ ermetic (,,zidăriile care închideau definitiv/perechea solitar㒒) sporeşte ambiguitatea mesajului. Din cine este alcătuită ,,perechea solitar㒒: din ,,narator’’ şi ,,marea adormit㒒 sau din ,,marea adormit㒒 şi viitorul şi ,,veselul’’ ei leş? Halucinaţia vizuală, dedublarea marei adormite, includerea timpului viitor în cel prezent, lipsa de claritate din finalul aceste ,,povestiri’’ şi, respectiv, starea de frică provocată de cele întâmplate se circumscriu, desigur, fantasticului literar.

Şi camerista (din poezia ,,Camerista’’) este o dubioasă prezenţă feminină. ,,Înarmat㒒 cu un picamer, ea sparge uşa camerei, spre a se dărui, cu trupul şi sufletul, locatarului derutat de apariţia şi de intenţiile ei: ,,Mi-a bătut la uşă dar/mi-a spart uşa./A intrat la braţ cu organul/monstruos al distrugerii mele./-M-aţi chemat, domnule?/şi-şi flutura, nemernica, boneta ei aducătoare/de crucea roşie peste ochii mei îngroziţi./- Trup şi suflet la patul Dvs., domnule!’’ În pasajele următoare, sunt oferite câteva ipoteze difuze despre identitatea ,,agresorului’’a cărui prezenţă s-ar datora unor chemări ,,inconştiente’’: ale obraznicei urechi, ale inimii sau ale ,,zburătorului trapez al privirii’’. Seria interogativă, în care este textualizată spaima de strania cameristă, aminteşte de întrebările retorice ale duhului din poezia ,,Duhovniceasc㒒 a lui Tudor Arghezi: ,,Cine eşti? Nu înţeleg! Ce vrei de la mine? Nu vreau’’. Boneta ,,de păianjen“(!), lipindu-i-se de degete şi ciorapul de mătase neagră strâns ca un şarpe de casă în jurul gâtului său conferă un statul thanatic femeii venite să-i ofere „doritele’’ plăceri trupeşti: ,,Nu te-am chemat! am bolborosit încercând/să-mi dezlipesc dintre degete boneta ei de păianjen/când în jurul gâtului mi s-a făcut roată/ciorapul de mătase neagră/ca un şarpe de casă/-Nu te vreau ! am urlat rupând/sau numai întinzând până la cer/ciorapul indeşirabi, indescifrabil –/când mâinile mele trăgeau de fapt lenjeria cea albă/ca o maimuţă albă de pe o maimuţă albă./Uite dracu!/Ea – eu – şi picamerul!/- Cine eşti? Nu înţeleg! Ce vrei de la mine? Nu vreau./na! (ah, greul, grosolanul, obezul şi obtuzul picamer!)/- Sânt chiar o femeie, mi-a răspuns îmblânzită./- Nu ai scris tu chiar aşa?/N-ai implorat, - ai visat chiar aşa?/Nu te-ai îmbătat, răsturnând cuvinte/În căutarea semnului meu secret/Când credeai că nu mai există femeie să fie iubită/Şi să respire de-a dreptul în camera ta? ’’ .

,,Necunoscuta’’, venită să-şi sperie ,,iubitul’’ sau poate numai spre a-l face să creadă că a ţinut-o în braţe, pleacă fără a se şti încotro şi dacă va mai reveni, fapt ce sugerează existenţa ei pur imaginară, iar respectiva întâlnire are ca prim efect îmblânzirea spaimei iniţiale a ,,eroului’’: ,,Mai târziu, în faţa spaimei mele ca o faţă de/masă murdară/s-a îmblânzit:/ - Poate doar să te sperii/şi poate numai să speri/că mă ţii în braţe cu dragoste, iubitule!/Aha!/Privirile mi-erau ca gramajele/auzul, pisică plouată, lua virajele/sufletul ca o inimă astupată inunda tatuajele/nasul pompos susţinea vesel bruiajele/ce blând îmi vorbea desfăcând decupajele, luându-şi/boneta cu ea şi ciorapul şi instrumentele/şi lăsa în urmă etajele şi se ducea…se ducea…/Unde,/Unde se ducea?/Nu ştiu – dracu s-o ia’’. Sub chipul acelei femei se ascunde, aşadar, obsesia morţii sau doar teama – înlănţuitoare - de moarte, aşa cum se deduce din prezenţa insinuantă a celor două simboluri, păianjenul şi şarpele de casă, la care se adaugă şi modernul instrument distrugător – picamerul. Negativitatea morţii se manifestă în chip atrăgător, ispititor, înşelător, la fel ca prin intermediul Ielelor, al Ştimei apelor sau acela al Sirenelor. Astfel de texte contrazic părerile potrivit cărora Florin Iaru îşi asumă, în mod programatic, plăcerea de a fi superficial. Între textele suspecte de superficialitate se află şi cel intitulat ,,Est Etica’’, în care Todor Jivcov, Janos Kadar, Honecker, Brejnev, Jaruzelski şi Ceauşescu vând, la piaţă, carne, puieţi de mesteacăn, legume, controlează raţele, cocoşii, curcile etc. Dacă scenariul acesta nu ar aminti, subtextual, de ,,infernl ludic’’ al lui Rabelais, unde Cleopatra vinde ceapă şi cutare împărat roman lustruieşte încălţările unui filosof care s-a mulţumit cu puţin în timpul vieţii, respectivul text nu l-ar interesa în nici un fel pe cititorul de poezie bună. Să amintim şi faptul că în ,,Uneori mai regret’’este actualizat însuşi Urmuz: ,,eram alcătuit din tricou, blugi, idei, pancarte, amor, ochelari’’.[...]

Fragmente dialogate, ca în La lilieci, epitete surprinzătoare, metafore foarte frumoase sau doar stridente, subvenţionate de o subversivă motivaţie antilirică, un permanent melanj între elanul parodic şi receptarea realităţii prozaice, în cele două aspecte ale sale determinante – cel ce ţine de monotonia cotidiană şi cel ce vizează febrilitatea policromă a spectacolului de iarmaroc – susţin ambiguitatea atitudinii auctoriale.

În celaşi timp, tensiunea dintre disimulare şi anxietăţile autentice, dintre convenţionalitatea unei reţete ce implică atât zeflemeaua, cât şi ofertele – unele, de extracţie dimovian㠖 ale fanteziei, potenţează spectacolul epico-lexical. Un spectacol fascinant, în care valenţele ludice – mai mult sau mai puţin decorative - şi feluritele bizarerii, ce împodobesc tentaculele imaginaţiei, sunt aservite unui experiment liric înrădăcinat în portativul poeziei concrete: ,,Două farfurii./Două căni/O solniţă cu măciulie albastră./Un castron cu un fragment de tomată./Un ceas de plastic pe un fiord de pâine./O scrumieră între cuţite./(scobitori uzate lângă furculiţe)/O râşniţă de piper într-o căniţă./O scrumieră de fier într-un paner./Un cerc incert de iut㠖 un dop de plută/În gâtul unei sticle nepline, pe o masă/Cu firimituri în bucătăria insomniei…’’(fragment din ,,La cea mai înaltă tensiune’’).

Excesele şi riscurile asumate – şi care au farmecul lor - sunt inerente în cazul unui poet care mizează, din capul locului, pe (neo)avangardistul spirit de frondă.

© 2007 Revista Ramuri