Nu prea se ştie că Deliu Petroiu era unul dintre prozatorii în devenire pe care mizau cerchiştii în perioada sibiană. Ca şi Ion D. Sîrbu, care publică prima sa nuvelă, Compartiment, în Revista Cercului Literar (nr. 1 /1945), el debutează, în această ipostază, cu nuvela Casa Italianului (nr. 5 /1945), însoţită de o nota explicativă: „Schiţă pentru un scenariu cinematografic”. Imaginea păstrată din paginile revistei este, însă, de titular al rubricii „Cronica artelor minore” (domeniu în care se va specializa academic). Refugiat în spaţiul natal, la Arad şi Timişoara, Petroiu împărtăşeşte soarta de cerchist marginalizat precum I.D.Sîrbu, cu excepţia închisorii pe care se pare că o evită datorită vieţii sale de „risipitor” boem. Dezinteresat de destinul său literar-editorial, universitarul timişorean (profesor de Istoria artei) a publicat cu doi ani înaintea morţii un volum de evocări despre cerchişti, Cartea prietenilor mei (Ed. Universităţii de Vest, 2006), în care îi portretizează pe Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu, Cornel Regman, Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Eugen Todoran şi Ştefan Aug. Doinaş, ataşând şi doi simpatizanţi ai Cercului, Ilie Măduţa şi G. I. Tohăneanu.

Cartea evocatoare ar fi fost mai substanţială dacă portretele prietenilor ar fi fost însoţite de corespondenţă, cum se întâmplă la capitolele consacrate lui R. Stanca şi I. Măduţa. Explicabil în cazul lui I.D.Sîrbu, ale cărui scrisori vor fi publicate separat de Cornel Ungureanu, în ceea ce numeşte „alt roman epistolar” (după R. Stanca – I. Negoiţescu), Iarna bolnavă de cancer. Relaţia de prietenie Petroiu – Sîrbu, cimentată de anii de boemă petrecuţi împreună la Sibiu (doi ani în Căminul studenţesc) şi Cluj (alţi doi ani într-o cămăruţă de la Institutul de Istorie, repartizată asistentului lui Liviu Rusu) devine, în timp, trainică prin condiţia lor comună de marginalizaţi ai provinciei. Mai mult, Ion D. Sîrbu îl ia sub oblăduirea sa pe mai tânărul Deliu (cu trei ani mai mic), care recunoaşte că îi convenea postura de învăţăcel, admirându-l pentru „experienţele sale de viaţă, de război sau de alcov”. Aşa se explică faptul că în proiectul disperat şi utopic de fugă în Italia, lângă I. Negoiţescu şi Nicolae Balotă este asociat şi Deliu Petroiu. Sîrbu îi propune evadarea într-o scrisoare din 5 martie 1947 în termenii unei hotărâri definitive: „Dacă până la data când se va da vacanţă de Paşti nu se întâmplă în politica internaţională nici un act, care prin necontestabila sa gravitate să poată determina radicale schimbări în ţară la noi (clauza aceasta, personal, îmi pare exclusă) – atunci noi patru, eu, tu, Nego şi Balotă vom încerca o evadare spre apus”. D. Petroiu recunoaşte mult mai târziu că nu a acceptat planul de fugă: „Am fost cooptat şi eu, dar nu am vrut. Am fost legat de familie şi de Arad”.

În secţiunea Evocărilor – completată cu Dialoguri -, Deliu Petroiu haşurează, în tuşe sigure, portretul prietenului său mai mare: „Sub lumina scrutătoare a spiritului său, certitudinile călduţe se topeau, ideile luate de-a gata se clătinau, adevărurile îşi căutau conture îndrăzneţe şi noi. Necruţător cu prostia, cu impostura şi cu laşitatea, lua în vârful ascuţit al ironiei şi al sarcasmului întreaga şi variata galerie a prejudecăţilor; ideilor le servea o replică bărbătească şi loială deopotrivă, bazată pe o bogată lectură în mai multe limbi şi pe o observaţie acută şi pe un sănătos bun simţ. Aceste însuşiri ale omului aveau să străbată curând în opera scriitorului”. Cum mărturiseşte evocatorul, prietenia lor s-a bazat nu doar pe acorduri existenţiale, ci şi pe afinităţi spirituale, fiind „legaţi unul de altul în mizerie, har şi haz”.

În 1946, Doinaş, Negoiţescu şi Regman (în ordinea semnăturilor) promulgă, în spirit deopotrivă de serios şi ludic, marcaţi de romantismul vârstei, Legea Nr. 3 de investire a membrilor Cercului literar în care stabilesc, de fapt, ierarhia Cercului din momentul destrămării sale. Petru Poantă reproduce abreviat acest „tablou de absolvire” în studiul Cercul de la Sibiu (prescurtând şi numele până la nerecunoaştere). În tabelul ierarhic afişat cu superbie tinerească, Deliu Petroiu (treflă) figurează pe aceeaşi treaptă - a patra,denumită Valet - cu Ion D. Sîrbu (pică), Ioanichie Olteanu (cupă) şi Nicolae Pârvu (caro). Transcriu, după documentul original aflat în posesia lui Dan Damaschin, formularea „legislativă”: „Noi, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu şi Cornel Regman, / La toţi de faţă şi viitori, Inspiraţie! / Asupra raportului criticului literar Cornel Regman, din 27 Februarie 1946, / Văzând şi proiectul de lege al poetului Ştefan Aug. Doinaş din 26 Februarie 1946, / Precum şi proiectul de lege al criticului literar Cornel Regman din 26 Februarie 1946, / AM DECRETAT şi decretăm / DECRET DE LEGE PENTRU ACORDAREA DE TITLURI ŞI DEMNITĂŢI MEMBRILOR CERCULUI LITERAR / Art. 1. – Începând cu data de azi, următorii membri, centripeţi sau centrifugi, ai CERCULUI LITERAR, se vor bucura de titlurile şi demnităţile prevăzute în tabelul de mai jos”. Desigur, pe prima treaptă, a Aşilor, cu atât se situează fondatorii Radu Stanca, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş şi Cornel Regman.

Deşi nu păstrează în memorie acest act, Deliu Petroiu aduce în confesiunile sale alte date istorico-literare care întăresc şi dezvoltă informaţii cvasi-necunoscute. Astfel, se subliniază faptul că, pe lângă Scrisoarea-Manifest din mai 1943, semnată doar de cerchiştii aflaţi în acel moment în Sibiu, există şi o Scrisoare de adeziune semnată de toţi ceilalţi membri fondatori, printre care şi I. D. Sîrbu, revenit de pe front. Şi mai important, Petroiu reconstituie (cât îl ajută memoria) momentul simbolic al întâlnirii cu E. Lovinescu de la Bucureşti, după publicarea Manifestului. La întrunirea de la „Sburătorul”, denumită de criticul-mentor Şedinţa Ardealului, au fost invitate „toate personalităţile apropiate lui”: Vladimir Streinu (care le cere colaborări pentru „Kalende”!), Şerban Cioculescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Dinu Nicodin. Dintre cerchişti nu lipseau: I. Negoiţescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ioanichie Olteanu şi Ion D. Sîrbu. Întâlnirea este nu numai semnificativă, ci şi testamentară, întrucât peste o lună-două E. Lovinescu va trece în nefiinţă; în 16 iulie 1943.