Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute

        de Adrian Popescu

Interviu realizat de HORIA BĂDESCU

Horia Bădescu: — Aş începe, dragă Adrian Popescu, citând opinia lui Bernanos conform căreia: «putem înţelege civilizaţia modernă doar dacă pricepem faptul că ea nu este nimic altceva decât o conspiraţie universală contra oricărei forme de viaţă interioară.» O conspiraţie a cui şi în ce scop? Cît adevăr se află aici?

Adrian Popescu: — O „conspiraţie” a lumii secularizate de azi, construită, în mare parte, pe principiile iluminismului, încearcă eliminarea valorile bazate pe canoanele frumosului clasic, considerat caduc, pe manifestarea misterului, considerat anacronic, pe imprevizibilul fecund, considerat hazard, pe o coerenţă ascunsă a lumii, considerată idealism. Valorile perene - binele, frumosul, adevărul devin aleatorii, minate de un relativism generalizat, iar, în consecinţă, lucrurile sunt percepute ca interşanjabile, efemere, inconsistente.

Viaţa interioară presupune acceptarea unei „solitudini pline de voci“, dialogul cu invizibilul. Sentimentul existenţei unui „dincolo” de persoana noastră. Civilizaţia postmodernă ar vrea să ne manifestăm doar orizontal, ea tolerează credinţa creştină, de exemplu, dar o vrea doar drept o „afacere particular㔠a sufletului, desfăşurată în intimitatea casei fiecăruia, nu manifestată social, deschis. „Conspiraţia” lumii postmoderne este de fapt o tendinţă a sterilizării sufleteşti, şi virtutea şi păcatul se vor abolite, înlocuite de o corectitudine de tip funcţionăresc, cu scopul de a fi toţi nu mai mult decât nişte „buni cetăţeni”, urmând cu fidelitate litera ideologiilor postmoderne, care promovează relativismul, loisir-ismul, cultura corpului, consumismul. Dar împlinirea umanului este mai mult decât umanul, eroicul, sfinţenia, genialitatea artistică, adevărul nu e doar raţiunea strictă, pragmatismul, utilitarismul, ci mult mai mult decât atât, adică: primatul iubirii, speranţei şi al credinţei.

H.B. — Conversaţiile noastre telefonice înregistrate şi stocate, cărţi de identitate biometrice ca să putem călători, cenzura «politiquement correct-ului» pe post de libertate de gândire, dictatura media pe post de libertate de expresie, intoleranţa drapată în toga exerciţiului democratic… A ce seamănă această umanitate? Oare Orwell ne-a spus basme?

A.P. — Un control sistematic, orwelian, la nivel planetar, prin care intimitatea noastră să poată fi controlată, apoi dirijată, e posibil dacă uităm valorile democraţiei şi mai ales unicitatea persoanei umane, chip al Creatorului. Nici emisiunile tv., în majoritatea lor, nu sunt altceva decât mijloace similare de a ne adormi conştiinţa, a ne seda, pentru ca în final să ne programeze viaţa.

H.B. — Trăim vremuri din care transcendenţa e pe cale de a fi alungată, în care evenimentul a luat locul fiinţării, vorbăria locul Verbului, în care informaţia se proclamă Cunoaştere, iar retorica raţională drept discurs al Fiinţei. Trăim «vremuri sărace», după vorba atât de inspirată a lui Hölderlin, în această «eră reziduală», cum o numesc tibetanii. Ne aflăm evident într-o stare de urgenţă. Dar care ar fi, pentru tine, urgenţa urgenţei zilelor noastre?

A.P. — Regăsirea speranţei, încrederea că se poate trăi, aplicând legile iubirii, nu ale urii şi ale desconsiderării semenului nostru. Urgenţa urgenţelor, depoluarea morală şi respectul naturii, adică depoluarea omului şi a mediului, a pământului şi a cerului, sufocaţi de noxele noastre fizice şi etice, metaforic vorbind risipirea norilor negri, prin armonia regăsită a sunetelor clopotelor interioare. Sunetele clopotelor purifică oraşele, spunea un prozator german, Ernst Jünger, care a trăit cât veacul XX.

H.B. — Pentru mine poezia nu este doar un mod de a ne trăi umanitatea, ci şi, mai ales, „memoria Fiinţei”, memoria esenţială a omului şi a umanităţii. Mai au ei, însă, astăzi, omul şi umanitatea, cu adevărat nevoie de o asemenea memorie? Vor ei «să se reamintească» atunci când uitarea pare cea mai comodă modalitate de-a exista?

A.P. — Cred că da, oamenii făr㠄memoria Fiinţei” devin simple vietăţi, involuează, biologic chiar, sau devin roboţi cu memoria programată, formă catastrofală a uitării. Trebuie să ne raportăm la înaintaşii noştri pentru fi oameni normali, la istorie pentru a fi oameni civilizaţi, la ontologie, pentru a fi oameni adevăraţi, adică nu fantoşe, sau numere, ci individualităţi irepetabile.

H.B. — Paul Celan scria că «sunt prea puţini poeţi, pentru că sunt prea puţini oameni». Ce crezi despre această afirmaţie?

A.P. — Paradoxalul Celan al anilor 60 nu mai e chiar atât de paradoxal, azi. El are perfectă dreptate, avem o puzderie de versificatori, care te copleşesc, dar aceştia sunt contrariul poeţilor, puţini, fragili, devotaţi artei lor nobile, căutând şi în noroiul veacului nobleţea morală a omului. Poezia unui gest poate oferi mai multă substanţă umană, uneori, decât un pseudo-poem. Poeţii sunt opusul firilor slabe, adică al oamenilor pe jumătate, „căldicei”.

H.B. — Să vegheze şi să trezească, acesta este rostul poeziei. Dar ce să faci cu o asemenea periculoasă manifestare a spiritului uman într-o lume adormită, anesteziată precum a noastră? Mai are cineva nevoie de poezie, ne putem întreba, având permanent în auz ecoul mereu actualului vers al lui Hölderlin:  «la ce bun poeţii în vremuri sărace»?

A.P. — Poezia e ca termometrul, indică lupta cu boala organismului social. Febra e benefică, chiar dacă e chinuitoare.

H.B. — Ipocrizia, minciuna, demagogia, cinismul, aceştia mi se par a fi cei patru cavaleri ai Apocalipsei timpurilor moderne, aceşti ucigaşi ai Cuvântului. Cât mai poate atunci preţui cuvântul într-o lume dăruită nu doar viţelului de aur, ci şi incontinenţei retorice şi vidului de sens? Dar tăcerea cea atât de vorbitoare?

A.P. — Cuvântul, rostit cu teamă de ucenic ascultător, are o forţă de care, dacă nu ţinem cont, o facem spre paguba noastră şi a multora. Pe de altă parte, acum la tv., sau în discursul public tind să ne sufoce volbura vorbăriei, sau cojile cuvintelor scuipate plebeu. Nu cuvintele care-s aproape pipăibile, vii, agere, ci bietele lor cadavre, ucise de nepriceperea unora... La polul opus, se află miezul rostirii, al rostului, palpitul acelor „suflete sub coajă”, ca în trunchii eminescieni. Deseori, se ştie, nu doar de la Blaga, şi de la mistici, că tăcerea poate fi mai elocventă, mai plină decât o mie de fraze în limba de lemn a zilelor noastre.

H.B. — În pofida a tot felul de fundamentalisme religioase, trăim astăzi într-un fel de comă profană. Am avea poate nevoie de o transfuzie de transcendenţă, de ceea ce poetul francez Jean Bičs numea, atât de inspirat, «o respiratie gură la gură cu cerul»?

A.P. — Poeticile contemporane par a se instala în mediocritatea unui orizont îngustat de mizerabilism şi indiferenţa faţă de tran-scendent, sau există la unii autori un impuls blasfemiator, care invocă transcendenţa doar pentru a o coborî în derizoriu. Poate, în fond, o nostalgie secretă a filonului religios, inaccesibil din prea mare vanitate. Din pseudo-curajul poetului antireligios nu rămâne decât o vagă tristeţe scâlciată de om al veacului XXI, care, tăindu-şi rădăcinile creştine, a rămas singur în faţa propriei nimicnicii. Fără cultura creştină a Europei nu ne mai putem pricepe pe noi înşine, dispar, alungate de orgoliul nostru autodemolator, semnificatul, plinătatea, scopul existenţei, bucuria sa, vitalitatea, fecunditatea. Ne uscăm, literar, sau ne sinucidem, plictisiţi de goliciunea, de „urâtul pustiirii” pe care tot noi le-am provocat. Aşa cum am secătuit natura, ne secătuim dragostea pentru viaţa ca viaţă, ca dar infinit, promovând o „cultură a morţii” (Ioan Paul al II-lea).

O nouă sensibilitate religioasă se poate naşte, cred, în locurile unde nu te aştepţi, „Duhul suflă unde vrea El”, poate în sărăcia curată a unui schit, dar şi în modestele medii rurale, sau în mijlocul orfanilor, al excluşilor sociali, vezi abatele Pierre al anilor 60, în mijlocul voluntarilor generoşi ai diferitelor comunităţi, sau printre tinerii plini de fervoare. Oricum, nici spiritul fratern şi nici recunoştinţa pentru viaţa primită, dură sau comodă, nu au dispărut la noi. Bisericile nu sunt goale în România anului 2012, iar tinerii le cercetează, nu doar la sărbătorile de poruncă. Călugării tineri, uneori intelectuali de elită, care s-au dezbrăcat de orgoliile omului vechi, ţin flacăra credinţei dreaptă. Sau mulţi preoţi cu harismă, nu doar vrednici gospodari, devin simboluri tari ale creştinului de azi, cel care vede esenţa religiei, adică Iubirea, dincolo de tipicuri umane şi tradiţii ecleziastice.

H.B.— Poate poezia exista fără transcendenţă? Dar omul?

A.P. — Nu, categoric nu. Omul devin subom, animal cu pofte animalice, dar perfid.

H.B. — Ar fi necesară stabilirea unui nou raport între ştiinţă, artă şi religie, un alt fel de a considera acest trinom fundamental pentru interioritatea umană? Cum să le reconciliezi?

A.P. — Papa Ioan Paul al II-lea a considerat, într-o enciclică din secolul trecut, „Fides et ratio”, 1998, că ştiinţa şi religia sunt cele două aripi ale spiritului uman. „Credo ut intelegam, intelegam ut credo”, două capitole, două acolade, perfect complementare, două cercetări ale gândirii apusene şi răsăritene, o singură concluzie: zborul e rezultatul celor două propulsii. Despre artişti, acelaşi Papă, care ne-a vizitat, prin 1999, a scris cu preţuirea celui care cunoaşte nu doar tezaurul artistic al omenirii, în mare parte inspirat din cultura celor două milenii ale creştinătăţii, dar a compus el însuşi versuri memorabile şi piese de teatru, traduse la noi. Scrisoarea Sa adresată artiştilor, în aprilie 1999, ne spune că, rezum la extrem, religia are nevoie de artă, iar arta de religie. Mai concentrat: „artiştii sunt chemaţi să işte noi epifanii”. Mai mult, mai onorant, nu poţi spune.

H.B. — Cum să vieţuieşti ca poet, ca unul care veghează şi trezeşte umanitatea, dacă pot spune astfel?

A.P. — Atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute, prevăzator cu gesturile prea avântate, ascultând şoaptele spiritului, vocea interioară a poeziei, temător şi încrezător, nici învins, nici învingător, sperând.

© 2007 Revista Ramuri