| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Toma Grigoriecafeneaua voltaire ard reveriile în mucuri de ţigară pe colţul mesei din cafeneaua voltaire poezia se bea din clondire de ambră ferestre afumate strecoară eclipsele de lună printre gratiile frazelor frânte viaţa face paşi măsuraţi pe curba arcului din ceasul oprit artele se prind în hora staccato poeţii zac străpunşi de săgeţile muzei înmuiate în vin zeiţa născută în armură iese din valuri de fum de pe masă cade un pahar îndrăgostit de podea zâna poesis în fiecare dimineaţă poezia mă ia de mână să-mi arate miracolul vieţii o urmez loial ştiu că e trimisul domnului nu mă va duce nicicând spre prăpastie paşii ei sunt aripi de privighetoare de sub poala pământului ne întâmpină zeii de ceară ai morţii pe care nu-i sfidez ştiind că sunt şi ei soli ai ordinii lumeşti nu-mi ascunde nimic poezia nici staulul naşterii lui hristos nici crucea răstignirii sale în labirintul vieţii mă lasă desfăcut în bucăţi pentru a fi asamblat din nou de mâinile palide ale îngerilor trec pe lângă mine pe brânci eu cel dintâi născut al mamei mersul vertical îl deprind cu poticniri dar n-am să-l uit niciodată cocoşaţii mă deprimă de la primele suişuri spre înţelegere căderile nu mă ocolesc poezia nu face haz nici nu mă compătimeşte mă lasă în voia sorţii să mă descurc singur să-mi port crucea deşi o alung uneori în gerul prozei ea revine porumbel alb la fereastră cu lamura în cioc îi deschid fereastra îi pun boabe de mei pe pervaz îmi recunosc culpele vieţii evitabile dar neevitate m-a iertat de atâtea ori păstorul universului mă ştie capabil să-mi ling rănile pansate cu grijă maternă de palmele calde ale zânei poesis plecările neaşteptate parcările soarelui în parkingul acestei dimineţi adună păsările cerului la breakfast îmblânzitorul morţii stă cocoţat pe creanga timpului cangrenat nu te poţi apropia de foc cu inima rece platoşa de aramă trimite săgeţile înapoi trupul zeului vieţii în flăcări coborâm pe aleile dintre cruci vorbim cu numele morţilor care se ridică să ne întâmpine bine aţi venit în palatul veşniciei trecem mai departe spre altă răscruce spre cele patru vânturi vuind sufletul se aşază pe o bancă obosit hai suflete mai poţi suporta câteva respirări de ani sau de zile ceasul e pus să sune la ora potrivită nimeni nu ştie care plecările cu vehiculul apusului vor fi cu atât mai neaşteptate cu cât le aştepţi mai nerăbdător
muzeul din mare pe cerul lichid meduza îşi desface îşi restrânge umbrela îmbolnăvind de umbră înotătoarele mici nu-ţi este cald totdeauna în mantaua de împrumut îţi era mai bine sub palmele vântului liber sub plesnetul pur al aversei ancora care îţi fixează mişcarea te apără de curenţii adânci dar în acelaşi timp îţi retează ramele pentru ieşirea în larg între cerul de apă şi cerul de aer stele de mare şi stele de zare primeşti mesaje pe firele de liane din pădurea subacvatică nu te laşi ademenit de sirene cobori mai adânc treptele lichide în muzeul multicolor oxigenul e pe sfârşite îl poţi completa din formula apei stai la masă cu lupii cu diavolii de mare în şaua unui căluţ năzdrăvan cosciugul de hârtie dezmierd viaţa cu vorbe luate din gura ierbii precum gărgăriţa poposită pe dosul mâinii îmi mângâie cuvintele zborul spre cerul râvnit îndes în sarica tăcerii grăunţele zornăinde din guşa porumbelului călător în centrul lumii sădesc o plantă vorbitoare pe frunzele căreia înscriu testamentele îngălbenite de lacrimi dezmărginesc necuprinsul din cele două atrii din care îmi procur cerneala simpatică pun puncte de suspensie în palimpsestul moştenit de istorii viermele verbului îmi roade cărţile prin vreme coşciugul de hârtie îmi flutură pe umeri |