Se naşte în familia fostului revoluţionar-ocnaş Ivan Petrovici Iuvaciov, deportat pe peninsula Sahalin şi care era preocupat de filosofia religiei. Avea să-i cunoască personal pe Anton Cehov, Lev Tostoi, Maksimilian Voloşin.

În anii 1915-1918 (după alte date, în 1917-1918), Daniil Iuvaciov, alias Harms, studiază în şcoala germană privilegiată „Sfântul Petru” (St. Petri-Schule), iar în perioada 1922-1924 urmează o şcoală de muncă, pentru ca din 1924 să frecventeze Şcoala electromecanică din Leningrad, însă fără a o absolvi. Aproximativ în perioada 1921-1922 îşi alege pseudonimul „Harms”, pentru elucidarea originii căruia exegeţii înaintând câteva versiuni, presupunând izvoare engleze, germane, franceze, ba ajungând chiar la ebraică şi sanscrită.

În anii 1924-1926 Hrams începe să participe la viaţa literară din Leningrad, citind din versurile sale, dar şi ale altor poeţi, în diferite localuri. Intră în „Ordinul transraţionaliştilor”, întemeiat de Aleksandr Tufanov. În martie 1926 devine membru al Uniunii Poeţilor din Întreaga Rusie. Este organizatorul câtorva asociaţii literare („Flancul stâng”, „Academia clasicilor de stânga”), pentru ca în toamna anului 1926 grupul de scriitori din care făcea parte să instituie OBERIU (Asociaţia Artei Reale), activitatea căruia a culminat în seara zilei de 24 ianuarie 1928, când a fost jucată şi piesa lui Harms Elizaveta Bam. De aici încolo urmează cenzura şi restricţiile, astfel că scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele, deoarece nu i le-ar fi publicat nimeni, presa şi instituţiile editoriale fiind aservite puterii oficiale bolşevice. Poetul mai poate colabora doar la unele reviste pentru copii: „Cij” („Scatiul”), „Ioj” („Ariciul”), sau „Sverciok” („Licuriciul”).

Pentru activitatea sa literară nonconformistă Daniil Harms a fost arestat pentru prima oară în anul 1931. În decembrie 1934 este arestat din nou, fiind acuzat de propagandă antisovietică şi condamnat la trei ani de lagăr (în sentinţă este folosită noţiunea „lagăr de concentrare”), dar în anul următor verdictul este comutat prin deportare, poetul pomenindu-se în oraşul Kursk. În 1937, în urma publicării poemului „Omul a ieşit din casă cu o bâtă şi un sac”, Harms nu mai are acces nici la revistele pentru copii, încât împreună cu soţia sunt pândiţi de riscul de a muri de foame. În ziua de 23 august 1941 este arestat a treia oară în urma unui denunţ, incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale lui Harms: „Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră… Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca deţinutul Daniil Harms să fie izolat în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.

În urma demersurilor surorii sale E. Griţina, Procuratura Generală îl recunoaşte nevinovat pe Daniil Harms, reabilitându-l post-mortem.

Din fericire, spre deosebire de arhivele altor colegi de OBERIU (A. Vvedenski, N. Oleinikov…), cea a lui Daniil Harms a fost salvată graţie lui Iakov Druskin care, împreună cu Marina Malici, ce-a de-a doua soţie a scriitorului, în anul 1942 au adunat manuscrisele şi le-au scos din casa care fusese bombardată.

* * *

Într-o clipită

eu am deschis o sută de cărţi

şi-n întreg şi pe părţi

dorind să aflu mijlocul prin care

să constat natura luminii

eu mergem pe grămăjoarele copilăriei

fără să văd arborele luminii

frânghia raţiunii mele

duduia pe cifre

ochii călătoreau pe rânduri scrise

adunând bolovanul sensurilor

de la umerii mei săreau uşoarele trestii

cu încântare îmi îndoiam coastele

peste revista vieţii grase

unde cocoarele utilizează pârghia lui Arhimede

scoţând găleţi de apă pentru pregătirea prânzului.

Se plimba oaia albă

rătăcea oaia albă

striga pe câmpul de lângă râu

chema mieii şi păsările mici

flutura cu mâna albă

în faţa mea sta prosternată

mă-ndemna să calc prin iarbă

iar prin iarbă fluturând din mână

tot umbla oaia cea albă

rătăcea oaia cea albă.

Ştii tu oare oaie albă

crezi tu oare oaie albă

că-n coroane lângă lespezi

stă una la fel ca tine?

De parcă eu cu tine-aş fi amic

susţin coroane luminoase

peste ele tu deasupra eu

iar mai sus e casa pe trei piloni

iar mai departe oaia albă

tot umblă oaia albă

Se tot plimbă oaia albă

din urmă-i umblă Capricornul

cu faţă mare printre sfinţi

în traistă miţoasă ca pământul

stă pe pajişte, precum o casă

jos pământul, iar deasupra tunet

iar alături noi, în jur pământ

peste noi Dumnezeu printre sfinţi

iar şi mai sus e oaia albă

rătăceşte oaia albă.

* * *

Scaun în cătuşe

şi fiare la picioare.

A fost prins.

Aici furnicarul

merge cu pas măsurat

privind prin uşă cu mutra-i ascuţită

uimit de cum se poate.

La o adică de ce anume scaunul

e prins în lanţuri şi fiare

în jur oriunde stepe circulare

nici omul n-are cum evada

acolo goneşte sau nu goni

afundă-ţi mâinile în flăcări

întăreşte inelul de oţel

potriveşte lanţul la picior.

Dă-i cu ciocanul în spetează

scaunul bucăţi se va desface.

1929

* * *

Răsfăţându-şi mânuţele

duduiţa se înclina ca narcisele

sau poate ca panseaua

ţinând între degete culoare de pasăre albă

ea se făcea mai frumoasă într-o clipită

fularul de puf împletindu-l cu andreaua

îşi acoperea gâtul ca să nu răcească

broda broboadă cu fire de mătase

„orice făptură suflare trebuie să muncească”

şi munca zbura din mâinile ei cu arşinul

acul prin mătase zbura

uneori cădea pe podea

şi răsuna zvon de metal

duduiţa ridicând mâinile spre creste

îşi ascundea în stufăriş corpul gol

şi munca zbura din mâinile ei cu arşinul

acul prin pânză zbura.

Venea ziua.

X.1929

unde-ar fi sfârşitul tâmpeniei?

al inspiraţiei plumb unde ar fi?

să nu atingă creştetul dinspre ceafă

nici în podul ochilor să bată

vino sticluţă cu cerneală

să lipim litere ca pe nişte penişoare

timpule tu umbli neauzit

cu acul căile marcându-ţi

dai pendula-n stânga

iar ea zboară-ndărăt trosnind

timpul se pare un capăt

un fragment o rămăşiţă

şi iată întrebarea: mai trebuie timpul?

vom răspunde: timpule fii

noi timpul cu litere l-om marca

11.I.1930