| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
La ce bun literatura?DANIA-ARIANA MOISAO continuă împrăştiere a obişnuitului, a încremenitului şi o mereu înnoită aşezare într-o frustrare a aşteptărilor (o nouă manieră?!) este tentantă pentru Alexandru George. Ce-ar fi viaţa individului fără neprevăzut? Un posibil răspuns: anostul în perpetuitate."De fapt viaţa omului n-ar mai fi cu putinţă, sau n-ar mai fi frumoasă, dacă nu ar constitui şi un lanţ întreg de surprinderi. A te lăsa puţin surprins e nu numai una dintre plăcerile vieţii, e una din condiţiile esenţiale ale existenţei, fără de care totul ar deveni prea trist şi monoton." (Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale). O intruziune a unei viclene raţiuni infuzate de Maya aduce starea de imponderabilitate a insului trăitor aici şi acum: "O anumită confuzie ajută oamenii să-şi facă viaţa mai suportabilă sau chiar mai frumoasă. Mecanismul existenţei nu constă numai în clarificări, poate că uneori este dimpotrivă şi asta cred că stă mai ales la originea multor iluzii, îngăduind unele atracţii." (Umbre şi oameni, glasuri, tăceri). Insolitarea îi aparţine, adeseori, literaturii. Realitatea se cere recuperată narativ şi modelată estetic. Ultima vacanţă la Pucioasa (Dimineaţa devreme, Ed. Cartea Românească, 1987) se trăieşte în reverberări reciproce: real/livresc, existent/imaginat. Scrutat constant, mundanul îşi exhibă fisurile, prilejuind reflexia actuală/ulterioară a unui narator exaltat/erudit care, până la urmă, împacă exegeza şi confesiunea într-un discurs cu registre diverse. Plecarea (topos al autorului) la Pucioasa este decisă de mamă în ultimul moment. Ezitarea, amânarea sunt puse pe seama hegelienei "terori a istoriei". Spaima biologicului -durerile reumatice - învinge. Marea călătorie se filtrează prin paginile colecţiei "Excentrice". Lectura de tip identificare începe în tren, când tânărul devorator de aventuri, îl urmăreşte aproape prăbuşit de emoţie pe detectivul de ocazie, Percy Stuart. Naraţiunea, naiv-poliţistă, îmbină loviturile de teatru cu obişnuitul tern, exprimările stereotipe şi pompoase cu portretele succinte. Suflul este al copilului însetat de senzaţional, supărat şi nu prea de faliile în lectură dictate de mamă ori de atracţia realităţii. Istoria mică, personală, cu momentele ei de extraordinar cuminte devine vălul unei realităţi deloc îmbietoare: războiul. Chiar dacă ştirea alarmează şi nu prea lumea de vilegiaturişti, primele efecte sunt clare: viaţa de vacanţă şi-a pierdut strălucirea, restaurantele sunt pustii, orchestrele, evaporate, refugiaţii (polonezi), prezenţi. Există totuşi o subtilă întâlnire a celor două lumi. Ajunşi la Pucioasa, naratorul şi mama sunt găzduiţi de aceeaşi familie. Băiatul gazdei devine însoţitorul celui nou-venit. Împreună regăsesc o cunoştinţă, Coty, a celui din urmă, la casa vecină, studiind de zor la geografie. Motivul clar - corigenţa - este eludat în conversaţie. Complexele nu întârzie a se manifesta. Victimă - în registru minor, evident! - este băieţelul Spiridon. "Coty... trecu la atac: - Tu ştii să citeşti, mă, se răsti el la Spiridon, revărsându-şi din nou enervarea asupra lui, dar cu o nuanţă ceva mai amicală. Spiridon îi aruncă doar o privire mai încruntată, fără să dea vreun răspuns. " Mai târziu, in absentia, supărat de întreaga tărăşenie - mai ales de ce rămâne bănuit batjocoritor -, Spiridon îl ameninţă: "Lasă, că vine el nenicul...Îi arăt eu lui!...." (pp.23-25) Acelaşi Spiridon trezeşte regretele neîncadrării în paradigma livrescă. Încercând să treacă un râu, cade în apă, exagerând -consideră naratorul-copil - gravitatea situaţiei. Iubitorul de lecturi se interoghează aventuros: "Mă uitam la Spiridon şi mă întrebam ce ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să treacă în grabă oricare dintre fluviile adânci şi late care se varsă în Hudston,..Sau să sară peste stâncile ascuţite ale teribilelor torente.."(p.60). Şi tot el este catalizatorul alterităţii. Fiecare devine pentru Celălalt deţinătorul unui cod particular. Este necesară, spre dezambiguizare, tălmăcirea. Distanţa Eu - Celălalt, articulată insesizabil, este revelaţia cititorului (aflat, însă, în dimineaţa fiinţei sale!): "Ajunsesem, când vorbeam cu el, să procedez la adevărate "traduceri" ale frazelor lui."(p.61). Mai târziu, putem accepta şi ipostazierea noastră în obiecte ale cunoaşterii: "Mă pot concepe deci foarte bine ca obiect al cunoaşterii pentru altcineva şi mă gândesc uneori că Spiridon, de pildă, trebuie să fi păstrat despre mine o "imagine", pe care eu nu mi-o pot decât cu greu închipui."(p.172), nouă, irecognoscibile. Când realitatea îşi arată colţii, neprevăzutul înfiorează:"..lumea continua să fie îngrijorată de desfăşurarea evenimentelor şi mai ales de neprevăzutul lor."(p.148). Este necesară - perspectiva naratorială post factum dovedindu-şi semnificaţia ei subtilă - intervenţia logicii inebranlabile a imaginarului: "...imaginarul e printre altele şi un triumf al logicii"(p.171). Realul este haotic, agresant, reacţiile, rapide, ajung, prea des, inadecvate. Privirea îndepărtată le poate ordona, clasifica, proiecta, prin înţelesurile lor, în spaţiul privilegiat al exemplarului. Alexandru George îşi pune fiecare capitol al cărţii sub umbrela unui fragment de cugetare literară. Paul Valery, Huizinga, Ortega Y Gasset, Jules Verne, E. Ionesco, Jack London...se succed, convingându-ne că, dacă dorim, toate pot fi literatură. Viaţa însăşi. E garanţia că palpitul clipei nu va fi spulberat de timp. |