Arhivele de la Monte Negro (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012) reprezintă versiunea revăzută a primului roman al lui Octavian Soviany, Textele de la Monte Negro (Editura Pontica, 2003), şi partea a doua a unei posibile trilogii despre Kostas Venetis. Deşi Kostas Venetis, anti-eroul naraţiunii picareşti din 2011 (Viaţa lui Kostas Venetis), nu este aici decât o umbră fulgurantă pe pânza memoriei unui personaj cu identitate fugoasă, caleidoscopică.

Romanul are o structură fragmentară: adună secvenţe de film naturalist, suprarealist şi decadentist, derulate sub tutela unei voci la persoana I, aparţinând, probabil, aceluiaşi Ulrich von Lichtenstein, nobil scăpătat, cândva ucenic sau presupus fiu al lui Kostas Venetis, alienat mintal (schizofrenic), suspectat de acţiuni anarhist-revoluţionare şi prizonier la Monte Negro, o abaţie concentraţionară cu aspecte de castel kafkian. Dar nu coerenţa epică, supusă permanent unei destrămări onirice, importă în Arhivele de la Monte Negro, ci universul halucinant şi halucinatoriu, conturat de scene şocante (prin cruzime, prin imund, prin erotism deviant etc.) şi de personaje groteşti, ŕ la Goya şi Peter Brueghel cel Bătrân: Cheia Visurilor („Cheia Visurilor se dezbracă de tot, se culcă pe masă, îşi desface picioarele şi ne arată că nu are sex“), Fratele Stareţ („se lasă dezbrăcat de călugări, arătându-şi fără ruşine pântecele enorm, sub care atârnă un penis ca de copil“), debila Nastenka („O văd pe Nastenka ducându-şi la buze stârvul de şoarece, ca şi cum ar vrea să-l readucă la viaţă, încălzindu-l cu respiraţia ei care miroase a şampanie răsuflată.// Îi privesc pubisul acoperit cu păr roşu şi aspru ca o blană de sălbăticiune. Şi o privesc cum strânge între genunchi hoitul putregăit, ale cărui oase se aud pârâind şi troznind, strivite de rotulele mari ale Nastenkăi.// Din gura ei se prelinge un firicel de salivă“), bătrânul epileptic poreclit Dostoievski, pirpiria Liuba – fetiţa tunsă chilug, ofiţerul ciung („Într-o zi şi-a băgat pe neaşteptate mâna de lemn în plaga adâncă, de unde se prelinge sânge amestecat cu puroi, şi a scos de acolo o broscuţă verzuie, pe care s-a apucat s-o strângă între degetul mare şi arătător, ca şi cum ar fi strivit un păduche“), femeia în doliu, enigmatică şi cocainomană, comisarul-şef, „gras ca un porc“, doamna şi domnişoarele von Klausus, ovreiaşul-croitor Guss, cerşetorul violonist Hugo, acrobata Robusta ş.a. Tortúri sinistre: „Alergăm iarăşi doi câte doi prin întortocheatele galerii gotice, despuiaţi la piele, căci ar fi un fapt de mare trufie să te înfăţişezi îmbrăcat dinaintea fratelui-stareţ.// Trupurile tovarăşilor mei sunt supte de ajunare şi pline de cicatrici.// În faţa mea aleargă bătrânul cu nasul mâncat. Îi văd limpede numărul de ocnaş, ars cu fierul roşu pe una din fesele lui ascuţite. Pasul alergător în care ne poartă călugării, izbindu-i cu nişte joarde de salcie pe cei ce se întâmplă să rămână în urmă, îl face să gâfâie şi să se împleticească. Te poţi aştepta de la un moment la altul ca membrele sale slăbănogite să se desprindă din articulaţii.// În timpul alergării, trebuie să citim cu glas tare cele zece porunci de pe o bucată de pânză pe care un călugăr o poartă în vârful unei prăjini“. Iluzionism sadic: „Călăul ridică securea deasupra capului, apoi izbeşte fulgerător. Capul Liubei se desprinde de trunchi şi se rostogoleşte în nisipul arenei, în timp ce corpul zvâcneşte înapoi, ca împins de un arc. Rămâne o vreme încremenit, cu spatele drept, iar din gâtul tăiat sângele este azvârlit cu putere în sus, ca dintr-o fântână arteziană, închipuind în aer, înainte de a se împrăştia pe capetele şi umerii privitorilor, volute şi arabescuri ciudate“. Şi citările despre această lume descreierată, de saltimbanci, ar putea continua. Substanţa romanului lui Octavian Soviany este, în fapt, una poetică, reţinându-se caruselul deconcertant al imaginilor (de închisoare, de circ şi varieteu, de ospiciu, de bordel sau „azil de noapte“, de morgă) şi atmosfera: când terifiant-angoasantă, când agonic-fetidă (refacerea chinuitoare a naratorului, de după încercarea de sinucidere sau travaliul Nastenkăi), cel mai adesea lubrică, rareori crepuscular-melancolică: „Mâinile noastre se suprapun pe sticla murdară a geamului şi rămân aşa până la bătaia de toacă a gardianului care anunţă închiderea porţilor.// Prin spatele meu trec cărturarii castelului, însurtucaţi în redingote solemne, care schimbă între ei albume cu aforisme şi au, în loc de nasuri, nişte trompe trandafirii.// Îmi amintesc de roua de pe pânzele de păianjen şi de floarea de nufăr pe care mi-a dăruit-o micuţa logodnică.// Prea-bunul duhovnic al tatălui meu ne-a binecuvântat verighetele, iar în grupul gălăgios al dădacelor se vorbea cu sfială despre o nuntă în cer.// Rochia albă de moar a zăcut o dimineaţă întreagă, plină de sânge, pe marginea pârâiaşului din grădină“ (v. şi plimbările prin cimitir cu femeia în doliu). Iar precizia detaliilor realiste nu face decât să augmenteze impresia de irealitate, de amintire visată sau de sufocare în cochilia labirintică a unui coşmar.

Finalul acestei călătorii în „infern“ aduce sugestii mistice (nici interpretarea psihanalitică nu este însă exclusă). Monte Negro se năruie ca prin minune, ordalia dantescă se sfârşeşte cu găsirea tatălui (Tatălui) îmbrăcat într-o „redingotă albastră ca cerul“ şi cu naşterea unui prunc de către Maria-Christina (numele este ostentativ simbolic). O vindecare miraculoasă, o transgresare a bolgiilor subconştientului sau o speranţă pentru mântuire.

Arhivele de la Monte Negro, mustind de dâre livreşti (subtile sau parodice) şi de un devergondaj al regimului nocturn al imaginarului, este o carte prin excelenţă manieristă, fascinantă prin estetica urâtului şi a bizarului. Scrisă bine, cu talent, dar fără excelenţa stilistică din Viaţa lui Kostas Venetis.