Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Relatare despre moartea mea

        de Gabriel Chifu

 

(fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom)

 

Capitolul XII

Unde îl cunoaștem pe Adrian Fornea

 

1.

 

Adrian Fornea ar fi tebuit să ia o piatră în gură. Călătorea întâia dată peste ocean, în Canada și tot întâia dată urca într-un avion. În străinătate fusese, dar numai în Europa și niciodată cu avionul. Prima lui ieșire din țară se petrecuse demult, în vara lui ‘91, era un puștiu atunci, tocmai împlinise doisprezece ani. Trecuse atâta vreme dar își amintea cu precizie totul, până la cele mai mici detalii. Îl marcase această primă vizită în străinătate. Cu un autobuz, cei mai buni elevi din orașul lor au fost duși în vacanța de vară, o săptămână, la Viena. Grupul era condus de un consilier de la primărie care îi făcea ochi dulci profesoarei de fizică, delegată de inspectoratul școlar să-i însoțească. Mai ales consilierul era un personaj de neuitat. Bădăran, încântat de sine și sigur pe sine, avea acea siguranță netulburată pe care ți-o dă numai ignoranța. Cu o gușă ca­re-l făcea să semene cu un curcan, transpirat tot timpul, vorbind tare, prezentându-se peste tot pe sine cu această formulare ineptă: Sunt domnul (rostea apăsat, într-un fel inimitabil cuvântul „domnul”) Sinescu, consilier cu probleme de educație și cultură  la primăria municipiului X, de parcă toată lumea, vameși, polițiști și hotelieri străini erau obligați să înțeleagă românește și să știe de existența bietului lor oraș X.

În Ungaria, pe șoselele impecabile, apărea mereu o tăbliță indicatoare pe care scria: Pihenőhely. Sinescu, exasperat, a rezistat cât a rezistat și până la urmă a izbucnit: Pihenőhely, Pihenőhely, ce dracu, domne, nu mai ajungem odată în localitatea asta, ne-nvârtim în loc?!... Profesoara de fizică l-a corectat jenată: Pihenőhely înseamnă popas, nu e numele unei localități. Aaaa!, a făcut Sinescu, așa da, măi frate, pricep!...

Pe autostradă, într-o parcare, era o toaletă și tot Sinescu a pățit ceva penibil-comic: a intrat, și-a făcut nevoile și n-a găsit rezervorul să tragă apa. A povestit la tot autobuzul: Bă, ăștia n-au rezervor de apă la veceu. De data asta l-a lămurit șoferul autobuzului: Apa se trage singură după ce închideți ușa toaletei, e obligatoriu să închideți ușa. A, și pesemne eu am lăsat-o întredeschisă, a comentat senin consilierul.

Când au ajuns în mica pensiune de la marginea Vienei, Sinescu a cerut șoferului să-i facă rost de mici, avea poftă de mici la masa de prânz și a vrut neapărat să vadă la televizor meciul de fotbal dintre echipa din orașul nostru și o mare echipă din capitală, un meci din Cupa României. Șoferul i-a explicat morocănos că ăștia pe-aici n-au mici și nici nu se prinde la televizor TVR-ul, iar în gând l-a înjurat vârtos: Ce tâmpit fără pereche!...

Problemele lui Sinescu nu s-au terminat atunci: s-a încurcat cu dușul care n-avea robinet ca dușurile noastre, ci o manetă de care a tras cu toată puterea lui dar n-a reușit să facă să curgă apa. Nici geamul n-a știut să-l deschidă, era cu ceva care se chema „termopan” și avea și el o manetă afurisită care se mișca aiurea și nu asculta deloc de dorințele lui Sinescu. În rezumat, Sinescu a fost dezamăgit la culme de Viena și abia aștepta să se întoarcă la ei acasă, să mănânce o ciorbă de burtă, o fasole cu cârnați și, în sfârșit, niște mici usturoiați ca lumea și să bea bere pe săturate.

Dar el, Adrian, a fost cucerit de tot ce a văzut. Era pe atunci preocupat de o propoziție pe care i-o spuse tatăl său: Încearcă să-i iubești de semenii tăi ca pe tine însuți.(Curând avea să afle că, fără acel încearcă, acest îndemn reprezintă chiar o poruncă din Sfânta Scriptură.) Chiar în excursia aceea se străduia să-și asculte tatăl și să-i iubească pe toți cei din jur. Însă cum să-l iubească pe unul ca Sinescu? Oricât se chinuia, nu izbutea.

Adrian bănuia că însuși tatăl său are probleme să respecte învățătura asta. Era inginer, un inginer bun și rămăsese fără slujbă o vreme, fiindcă fabrica din orașul lor se închisese și apoi o cumpărase unul Paliu, un șmecher și jumătate, care o vindea bucată cu bucată, utilaje, clădiri, anexe, terenuri și se lăuda că numai pământul de sub fabrică în câțiva ani o să facă o avere. Cum să-l iubească tatăl său pe Paliu ca pe sine însuși? Nu, nu, Adrian nu credea că tatăl său e în stare de așa ceva și nici nu era drept! Tatăl său își găsise repede o slujbă, dar chiar și un copil ca el observa ușor că e o slujbă sub demnitatea lui, tatăl său căuta să nu-și piardă echilibrul și să nu-i lase pe el și pe mama să vadă că are probleme, dar era clar că nu o duce bine, se deplasa cu aceeași Dacie pe care o avea dinaninte de nașterea lui Adrian, purta aceleași cămăși cu mâneci scurte spălate și răs-spălate până se decoloraseră de nu le mai știa nimeni culoarea adevărată, da, da, tatăl său era trist și obosit, probabil îi venea foarte greu să-și iubească toți semenii ca pe sine însuși.

Din prima lui călătorie peste hotare, Adrian a înțeles, cu mintea lui de copil, că alții construiseră plini de ambiție, frumos și parcă fără moarte, în vreme ce ei, în țară, ce păziseră, dormiseră, parcă fuseseră plecați, absenți?! Văzând diferența, de la drumuri și până la case, locuințe, magazine, palate, lui Adrian i-au dat lacrimile și s-a jurat că el va munci serios și va căuta să facă ceva de care să nu-i fie niciodată rușine atunci când va fi pus în situația să se compare cu alții.

În anii liceului s-a ținut de promisiune: a învățat temeinic, a căutat adevărul, și-a dat silința să nu-și dezamăgească tatăl, călăuzit de acel Iubește pe aproapele tău ca... 

În jur însă lucrurile nu mergeau bine. Bălteau. Niciun proiect ambițios, nicio inițiativă cu adevărat importantă. Parcă toți locuitorii orașului lor erau amorțiți și transportați în altă lume, rupți de restul Europei. Se mulțumeau cu puțin, cu nimic parcă, își duceau viața legați la ochi, prostiți de unul și de altul. La un moment dat, au fost probleme cu alimentarea cu apă și un primar a avut ideea să rezolve treaba săpând din loc în loc puțuri de unde se scotea apă învârtind o manivelă, iar manivela punea în funcțiune un cablu de care era legată o găleată. Toate făcute din metal și vopsite dement, în verde praz. Oamenilor le plăceau, oricum nu se arătau deranjați de hidoasele mecanisme. Apoi au apărut probleme cu încălzirea apartamentelor, era prea scumpă și tot mai mulți dintre locuitorii orașului s-au decuplat de la rețeaua de termoficare, și-au montat în case godinuri, iar coșurile le-au scos pe geamuri. Nici asta n-a scandalizat pe nimeni. Toți păreau să se împace cu orice situație, oricât de rea. Adrian era elev în ultimul an de liceu când un candidat la Primărie a promis în campanie, cu mâna pe inimă, că el va transforma municipiul lor într-un oraș mai frumos decât Praga și Roma la un loc. O declarație mai idioată decât asta Adrian nu putea să-și închipuie. Era ca și când cineva
și-ar propune, prin voința sa, să nască un copil nu în nouă luni, ci în cinci luni sau în două. Adrian a fost sigur că individul se va face de râs și va pierde alegerile. N-a fost așa. Le-a câștigat. Ce s-a ales din promisiunile lui? A schimbat toți stâlpii de iluminat din oraș în bună stare dar hidoși, cu alții la fel de hidoși. S-a vorbit pe la colțuri că, din afacerea asta,
i-a rămas un comision uriaș, s-a îmbogățit. Lumea doar a vorbit, că de schimbat nu l-a schimbat. A fost ales pentru încă un mandat. Acum avea de gând să construiască în orașul lor sudic, în care nimeni nu a practicat vreodată ciclismul, un mare velodrom.

Asta fiind situația, Adrian s-a bucurat când a părăsit orașul și a mers la București, la facultate. Ajunsese să-și formuleze cu limpezime un adevăr de care era convins: Sistemul este blocat, dacă încearcă să realizeze ceva ca parte a sistemului, ca rotiță în angrenajul colectiv, n-are sorți de izbândă. Nu trebuie să mizeze pe sistem, ci doar pe sine însuși, pe calitățile sale, tot ce poate face să facă el ca individualitate. Chiar în competiția cu alte țări, singura noastră șansă e să concurăm acolo unde e vorba de calitățile personale, de înzestrarea naturală a unuia sau a altuia. Drumurile sunt proaste, orașele sunt înapoiate, industria e la pământ, la fel turismul, n-avem o tradiție a traiului civilizat, în schimb, în întrecerile interpersonale se poate anula handicapul, unde e vorba de talentul, de efortul, de ambiția fiecărui individ: în sport, în muzică sau în artele plastice, acolo putem fi egalii altora sau primii, fără complexe, Brâncuși, Nadia...

Adrian a terminat liceul ca șef de promoție și s-a gândit serios ce studii să urmeze. Fusese bun la toate, de la literatură și matematică, până la limbi străine și desen. A practicat și diverse sporturi, dar și-a cântărit cu luciditate propriile limite. S-a întrebat fără să se amăgească în ce domeniu ar fi în stare să atingă excelența. Ar fi vrut să fie scriitor sau artist plastic, dar și-a dat seama că nu e destul de talentat pentru niciuna dintre aceste arte astfel încât să obțină performanța, întâietatea. I-ar fi plăcut apoi să studieze informatica, să conceapă reguli, coduri, după care sistemele să funcționeze optim, nu alandala, așa cum se întâmpla în viața reală. Dar nici în acest domeniu nu s-a considerat capabil de performanțe considerabile... Și atunci a ales sociologia.

Studii strălucite, iarăși șef de promoție. Când și-a luat licența, în urmă cu doi ani, avusese mai multe propuneri de slujbe: să lucreze la un institut de sondare a opiniei publice, la un ziar de mare tiraj și la o firmă de publicitate (la toate colaborase în timpul studenției câștigând destui bani ca să se întrețină singur, să nu-i mai împovăreze pe părinții săi). A refuzat și a ales, cumva neașteptat, firma asta de detectivi. O înființase fiul unui profesor american de origine română, ceva serios. De altfel, mai mulți absolvenți valoroși de la psihologie, de la informatică, între care și fata de care era el îndrăgostit, optaseră pentru meseria asta.

Adrian și-a propus să rămână aici până la maximum treizeci de ani.  Motivația opțiunii sale? Poate se trezise în el nostalgia jocului, a unui mod copilăros de a înțelege existența, vai, el, care pe toată perioada copilăriei și a adolescenței, nu-și îngăduise prea multe momente de relaxare, fusese atunci riguros, matur, o luase înaintea vârstei, hotărât să muncească pentru a se desăvârși. Apoi, i se părea că meseria asta îl apropie de adevăr. Ținea să-și consacre primii ani de carieră aflării adevărului și punerii în practică a dreptății. Într-un fel, să fii detectiv era o meserie care avea și ceva din meseria de scriitor sau de pictor: în fond, el își prelungea viața, trăia viața altora, ca-n literatură, ca-n artele plastice, urmărea niște personaje și se confunda cu ele. După cum noua slujbă avea în ea și ceva din cealaltă profesie la care visase, cea de informatician: și aici se ocupa de regulile după care funcționează anumite sisteme, concret – sistemul viu, social, iar când aceste reguli nu erau respectate el intervenea, corecta traiectorii umane.  

 

2.

 

Privindu-l, nimeni n-ar fi zis că tânărul acesta se afla pentru prima dată într-un aeroport și tot pentru prima dată urca în­tr-un avion. Era lipsit de trac, era îmbrăcat fără cusur, pășea elegant, dezinvolt, vorbise civilizat cu controlorii vamali și apoi, în engleză, cu însoțitoarea de zbor.

Adrian Fornea se instală pe locul său în aparatul uriaș și așteptă liniștit să decoleze. Închise ochii. Nu uitase niciodată în acești ani îndemnul din copilărie. Mereu încercase să-și iubească aproapele, mereu căutase adevărul și mereu căutase să facă lucrurile serios, să se comporte corect în orice împrejurare, să se desprindă de non-modelul din copilăria sa, acel Sinescu, care-l făcuse să se rușineze într-atât de tare încât atunci, demult, îi dăduseră lacrimile și fusese silit să și-le șteargă pe furiș.

În timpul zborului avu răgazul să se gândească la multe, la părinții săi, la orașul său, la ce turnură luase viața sa din cauza acestui caz încredințat de doamna Anne Wellington, caz la care lucrase cu pasiune. Adevărul e că-l frământa o întrebare și nu găsea un răspuns mulțumitor. De ce îl chemase doamna Wellington în Canada să-și prezinte raportul final la cazul respectiv, când ar fi putut foarte simplu și logic să i-l expedieze el din România, prin e-mail, așa cum tot prin internet doamna Wellington plătise întreg onorariul către firma de detectivi și îi trimisese toate înformațiile, toate datele legate de caz, pe care le deținea.

Probabil, dincolo de raportul sec, doamna aștepta de la el niște clarificări care nu se pot face decât direct sau, poate, invitația în Canada reprezenta în ochii ei un bonus acordat lui fiindcă dusese la bun sfârșit cazul...

 

3.

 

Patricia se întorsese de trei zile din Europa, singură, după moartea tragică a lui Anne. La sfârșitul anului trecut, înainte de a porni în călătoria nebună prin Europa, renunțase la studioul ei din centrul orașul și se mutase la Anne, în apartamentul de pe Yongee Street: atunci pasul ăsta i se păruse ceva grozav, un triumf nemaipomenit, era semnalul că, în fine,  Anne o accepta alături de ea, necontenit, în intimitatea ei.

 Asta se chema acum casa ei. Și constata că îi e cu neputință să locuiască aici după dispariția lui Anne și că trebuie urgent să-și ia tălpășița, urgent. Însă era încă sub șocul cumplitei întâmplări și de aceea nu găsea puterea să înceapă să-și caute altă locuință. Vegeta, se simțea amorțită, mai mult moartă decât vie, nu se putea obișnui cu gândul că Anne nu mai e, nu știa cum va supraviețui acestei pierderi, dar își dădea seama că trebuie cumva să se pună în funcțiune și să caute casă, locul ăsta e insuportabil, totul aici vorbește despre Anne, despre Anne care nu mai e.

A sunat telefonul. Mai sunase și zilele trecute în câteva rânduri și Patricia nu răspunsese. Cui să răspundă și ce să spună?

Nici acum n-a avut de gând să răspundă. Dar de data aceasta apelul era insistent, enervant. Amețită, Patricia s-a îndreptat spre aparat, voind să-l tragă din priză. În ultima clipă însă, contrar intenției sale, a ridicat receptorul și a rostit: Alo.

La celălalt capăt al firului, o voce plăcută s-a prezentat în engleză. Bună seara, sunt Adrian Fornea, cu doamna Wellington aș dori să vorbesc.

Fornea, cine e Fornea ăsta, unde am auzit numele ăsta? și-a spus  Patricia precipitată, și surprinsă, și abulică(de când se întorsese din Europa, fumase întruna iarbă...). A, e tipul angajat de Anne!..., s-a dumirit ea.

Nu o puteți întâlni pe Anne, a zis.

Atunci, poate mâine, a insistat bărbatul.

Nici mâine nu e posibil.

Patricia a tăcut câteva clipe. Celălalt tăcea și el fără să închidă telefonul, parcă rugând-o să-i explice ce se petrece.

Patricia s-a pomenit vorbind: Doar cu mine vă puteți vedea, dacă doriți.

Și-au fixat un rendez-vous a doua zi, la orele zece dimineața, în barul hotelului unde stătea românul.

 

4.

 

S-au recunoscut cu ușurință, parcă se știau de mult. La prima privire, Adrian Fornea i-a lăsat o impresie deosebită Patriciei. S-au așezat la o masă. Adrian a întrebat-o ce dorește. Un pahar cu apă. Un pahar cu apă a comandat și pentru el. Patricia i-a spus în câteva cuvinte, sec, îi făcea rău să lungească vorba pe tema asta, că Anne murise într-un accident. Vorbeau în limba engleză. Ea voia să uite limba română. Limba română era ca un hău, ca o prăpastie pentru ea, îi făcea rău s-o mai folosească fiindcă îi amintea de Anne, iar Anne era o rană prea mare pentru ea, habar n-avea cum să supraviețuiască după toată istoria asta și habar n-avea cu ce să-și umple afurisita asta de viață.

Adrian Fornea și-a mărturisit părerea de rău, stupoarea, el se simțea penibil și bizar, bătuse atâta drum chemat de doamna Wellington și doamna între timp murise!... A adus raportul despre  un caz  la care lucrase.

Și acum ce să fac cu el?

Mi-l lăsați mie, a venit replica Patriciei. Și tot ea: Anne mai are obligații financiare față de dumneavoastră?

Nu, nu.

S-au despărțit imediat după aceasta. Și-au strâns mâinile. Adrian Fornea era stânjenit, era confuz, era cuprins de un vertij teribil, el care ținea totdeauna totul sub controlul minții sale. Se implicase mult, prea mult în acest caz și acest caz îl transformase pe el definitiv. Nu mai era un inocent. Ajunsese în tagma celor pe care îi disprețuise. Ajunsese un vinovat fără scăpare. Ajunsese astfel, urmărind cu obstinație binele, luptând să respecte îndemnul tatălui său: Iubește-ți aproapele...

 

5.

 

După ce a rămas singură, Patricia a luat
            dosarul de plastic cu coperte albastre și l-a aruncat în primul coș de gunoi. Nu voia să mai citească în limba română, nu voia să se mai încarce cu poveștile despre Anne, asta i-ar fi făcut rău, rău ca și când cineva ar fi răsucit un cuțit printr-o rană. Rău. Insuportabil.

Simțea miros de clor, de benzină și de hot-dog. Îi venea să vomite. Trebuia cumva să supraviețuiască după toată nebunia asta și trebuia cumva să-și șteargă tot din minte, dacă voia să supraviețuiască. Deși mai degrabă s-ar cuveni s-o termine cu împuțita asta de viață. 

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri