Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Kirillovnele

        de Marina Țvetaieva

 

(O frântură din copilăria mea timpurie, în orașul Tarusa)

 

După versurile Marinei Țvetaieva tălmăcite de Aurel Covaci și Ion Covaci, în culegerea Poezii, cu o prefață de A.E. Baconsky (Editura Univers, București, 1970), a fost publicat și volumul Proză, tradus de Janina Ianoși, prefață și tabel cronologic de Ion Ianoși (Editura Minerva, București, Biblioteca pentru toți, 1986).

Acea primă ediție românească a scrierilor în proză ale Țvetaievei a folosit texte incluse în volumul al doilea din Opere în două volume (Moscova, „Hudojestvennaia literatura”, 1980), prioritar din secțiunea „Proză autobiografică”, suplimentată cu fragmente dintr-un studiu și câteva scrisori ale autoarei. Unele scrieri au fost reproduse în respectiva ediție rusească în mod trunchiat și cu titluri modificate.

Aflându-ne în posesia ulterioarelor ediții rusești mai adecvate, inclusiv în privința părții lor de proză, am reluat lucrul în vederea unei ediții unitare îmbogățite. Am renunțat la adaosurile – oricum fragmentare – de altă natură, cu caracter exegetic ori epistolar, în favoarea exclusivă a prozei memorialistice, publicate în anii treizeci ai secolului trecut, din timpul exilului parizian. Am omis răzlețele texte din anii douăzeci, mai puțin semnificative, pentru a ne concentra asupra principalului răstimp în care Țvetaieva s-a dedicat prozei.

Dintre textele acestei perioade am renunțat la ampla Povestire despre Sonecika, ultima lucrare în proză a autoarei, scrisă în anii 1937 și 1938, până la obținerea aprobării revenirii în Rusia. Acest „cântec de lebădă”, potrivit formulei sale, reconstituia o altă perioadă din trecutul ei, una de cumplite încercări (anul războiului civil 1919), luminată doar de prietenia cu actrița Sofia Evghenievna Holliday (Sonia, Sonecika) și cu alți actori ai vremii. Prin natura și extensiunea sa, această scriere va trebui tradusă și editată de sine stătător.

Am reținut, în schimb, celelalte scrieri memorialistice ale emigrantei din anii treizeci, completându-le pe cele traduse anterior. Astfel, pe lângă acelea, la rândul lor substanțial îmbunătățite, sunt incluse în volumul de față Charlottenburg, Mundirul, Cununa de lauri; Casa de pe străduța Pimen Bătrânul; Kirillovnele; Chinezul; Pușkin și Pugaciov. Adaosurile aproape dublează proza memorialistică din ediția anterioară.

Am folosit pentru ansamblul textelor de față două volume rusești, ambele îngrijite de eminenta cercetătoare și editoare a operei Marinei Țvetaieva, Anna Aleksandrovna Saakianț: Proza (Moscova, „Sovremennik”, 1989) și Moscovei, plecăciune (Moscova, „Moskovski’ Raboci’”, 1989), culegerea din urmă rezervând prozei doar o parte a ei.

După o „autobiografie” a Țvetaievei înseși, intitulată În loc de Introducere și preluată din volumul Rilke – Țvetaieva – Pasternak Roman epistolar 1926 (traducere din germană și rusă de Janina Ianoși, adaptarea comentariilor și note de Ion Ianoși, Ideea Europeană, 2006), am optat pentru ordonarea tematică a povestirilor propriu-zise în șase secțiuni (respectând, în limita posibilităților, și cronologia): tatăl, Ivan Țvetaiev, și muzeul lui (I); mama, Maria Meyn-Țvetaieva, și moștenirea ei muzicală (II); bunicul prin alianță Dmitri Ilovaiski, tatăl primei soții a lui Ivan Țvetaiev (III); personaje, întâmplări, fantezii din copilăria Marinei (IV); două episoade din viața emigrației ei pariziene (V); rememorarea atașamentului ei față de Pușkin, poezia și proza acestuia (VI).

Scrierile au fost traduse după originalul rusesc – cu excepția a trei texte scurte despre tată și muzeul lui (I), elaborate în franceză, dar publicate doar în traducere rusă, efectuată de fiica ei, Ariadna Efron. (Tentativele noastre de a găsi, la Paris, publicarea în originalul francez au rămas fără rezultat. Se pare că ele nici n-au fost editate vreodată în franceză.) N-am putut renunța la ele din cauza rememorării segmentului central din activitatea prodigioasă a tatălui – drept care am apelat la variantele prezente în toate edițiile rusești.

Oricum, pilonii artistici ai memorialisticii Țvetaievei rămân scrierile rusești, precum Mama și muzica, Povestea mamei, Casa de pe străduța Pimen Bătrânul, Kirillovnele, Turnul cu iederă, Dracul, Pușkin al meu, Pușkin și Pugaciov.

Marina Țvetaieva se distinge printr-o scriitură accentuat personală, nu numai în poezie, dar și în proză. Este vorba de stilistica ei nervoasă, abruptă, sincopată, chiar și ortografic inconfundabilă, cu multiple linii de pauză ori intercalări neuzuale de paranteze, exclamații și altele. Pe cât posibil, asemenea particularități expresive se cuveneau respectate, în măsura compatibilității lor cu regulile gramaticale românești.

Fără a voi să încărcăm textul cu explicații date cititorului nefamiliarizat, mai ales cu detaliile istoriei, traiului ori limbii rusești, a trebuit să oferim note de subsol care să lămurească, pe cât posibil, trimiterile ori sugestiile autoarei. Am respectat aluziile ei ori de câte ori puteau fi descifrate contextual.

Ca și în alte traduceri și ediții de-ale noastre – inclusiv în cea de la Editura Ideea Europeană, în curs de apariție (Marina Țvetaieva, Proză, www.ideeaeuropeana.ro) –, am căutat adecvarea în transliterări, inclusiv prin înmuierea vocalelor din cuprinsul unor nume, de la Dostoievski până la Țvetaieva.

Janina Ianoși

Ion Ianoși

 

Existau ele numai la plural, pentru că niciodată nu umblau separat, întotdeauna amândouă, chiar și cu o plasă cu fructe de pădure, tot amândouă veneau, cea mai tânără cu cea mai în vârstă – cea olecuță mai tânără cu cea olecuță mai în vârstă, întrucât și vârsta o aveau cumva în comun – vârsta propriului lor nume – între treizeci și patruzeci, tot astfel, aceeași față, bronzată, chihlimbarie și apărând de sub câte o basma identică – albă, trasă până-n sprâncene – cu margine neagră, și același ochi colectiv te ardea, plecându-și în pământ pleoapa groasă, maronie, cu o întreagă mătură de gene. Și numele le era același, colectiv, și chiar nu numai numele, dar și patronimul: Kirillovnele, iar pe la spate – biciuștile.

De ce Kirillovnele? Când nici pomeneală nu era de vreun Kirill? Și cine era acest Kirill, oare cu adevărat părintele lor, și de ce avea el – așa, dintr-o dată, atâtea – treizeci? patruzeci? mai multe? – fete și nici un singur fiu? Căci Hristosul acela roșcat, evident, nu era fiul lui, de vreme ce Kirillovnelor nu le era – frate. Acum aș zice: acel Kirill cu multe fete exista numai ca patronim al fiicelor. Pe atunci însă nu mă împiedecam de un astfel de gând, așa cum nu stam să mă întreb de ce vaporul „Ekaterina” se chema… Ekaterina – asta este. Kirillovnele – și cu asta basta.

În schimb, sonoritatea tăioasă – „biciuștile” – care te putea ului prin nepotrivirea cu buna lor cuviință și cumpătare – se explica prin sălciile sub care și dincolo de care locuiau ele – ca un cârd de păsări cu capetele albe, albe – din cauza basmalelor, păsări – din cauza permanentei zicale a dădacei, atunci când treceam pe acolo: „Uite și cuibul lor de nuiele – biciuști”, – fără să le condamne, ci doar așa, ca o trecătoare observație în drumul de la vila Pesocianaia spre Tarusa: „Uite că am trecut și de bisericuță… uite că se vede și fântâna: suntem la jumătatea drumului… Și uite și cuibul lor…”

Cuibul lor de biciuști era, de fapt, intrarea în orașul Tarusa. Ultimul – după câte altele? – coborâș, plin de întuneric, după atâta lumină (pe dată plin, și totodată verde), neașteptată prospețime – după atâta dogoare, după uscăciune – umezeală, iar, după buturuga despicată, adânc înfiptă în pământ, de parcă crescând din el, peste pârâul rece, negru, zgomotos și iute, pe mâna stângă, dincolo de primul desiș de sălcii, ascuns de sălcii și de bozii – „cuibul lor, al biciuștilor”. Anume cuib, și nu casă, pentru că, dincolo de toate ierburile acestea, casa era cu desăvârșire de nevăzut, și chiar dacă portița se întredeschidea rareori, ochiul, cutremurat de toată această frumusețe și splendoare, în special cea a de păducelului, nici nu mai observa pe undeva acea strașină care se zărea, cenușie, nu o mai lua în seamă, așa cum nu-ți mai iei în seamă propriile sprâncene. Despre casa Kirillovnelor nu venea niciodată vorba, numai despre grădina lor se vorbea. Grădina înghițise casa. Dacă, pe atunci, m-ar fi întrebat pe mine ce fac biciuștile, aș fi răspuns fără să stau pe gânduri: „Se plimbă prin grădină și mănâncă poame”.

Încă ceva, însă, despre intrare. Era intrarea într-o altă împărăție, intrarea însăși era o altă împărăție, ce se întindea de-a lungul întregii ulițe, dacă aceasta se putea numi așa, dar s-o denumești astfel nu se putea, deoarece, pe stânga, în afara împletiturii ei nesfârșire de nuiele, nu mai era nimic, iar pe dreapta – numai brusturi, nisip, acea „Ekaterina”… Nu era propriu-zis o intrare, ci era o trecere: de la noi (o casă singuratică, într-o natură singuratică) – dincolo (spre oameni, – la poștă, la piață, în port, la dugheana lui Natkin, mai târziu – spre bulevardul orășenesc) –, era un loc median, un interregn, o zonă intermediară. Și, brusc, iluminarea: păi nu-i nici intrare, nici trecere – ieșire este! (Că doar prima casă – e totdeauna ultima casă!) Ieșire nu numai din orașul Tarusa, – ci din toate orașele! Din toate Tarusele, zidurile, strânsorile, din propriul nume, din propria piele – ieșire! Din orice trup – în spațiu.

Din întreaga Tarusa, mai exact dintre toți „oaspeții”, cu alte cuvinte, dintre toate dulciurile, dintre toți copiii străini… cea mai dragă îmi era secunda aceasta a coborârii, a intrării, a descinderii – în ceața râului, verde, rece, erau clipele nesfârșitului gărduț împletit din nuiele de salcie și păducel, în spatele căruia – așa mi-a rămas mie în minte – toate fructele se pârguiesc în același timp, de pildă căpșunele laolaltă cu scorușele, în spatele căruia e totdeauna vară, întreaga vară dintr-o dată, cu tot ce are ea frumos și dulce, unde abia apuci să intri (dar noi nu intram niciodată!), că toate-ți cad pe dată în brațe: și căpșuni, și vișine, și coacăze, dar mai ales bozii!

Uite că de mere nu-mi aduc aminte. Îmi amintesc numai fructele de pădure. Da, oricât de straniu ar fi, merele, într-un oraș ca Tarusa, unde în anii îmbelșugați – și îmbelșugat era fiecare an! – de erau duse la piață cu coșurile de rufe și nici măcar porcii nu le mai mâncau – așadar, mere la Kirillovne nu erau, de vreme ce ele veneau la noi după mere, veneau în „bătrâna noastră livadă”, lăsată adică de noi să îmbătrânească, și neglijată, cu toate soiurile lor scumpe sălbăticite, numai pe jumătate comestibile, bune numai de uscat. Dar, de fapt, nu ele veneau după mere, nu ele, cumpătatele, cu ochii în pământ, ci veneau aceia, adică Maica Domnului cu Hristos roșcatul, slăbănogul, cu barba dată pe din două și cu ochii – acum le-aș spune: apoși, îmbrăcat zdrențăros, și desculț, Hristosul lor, cu Născătoarea lor de Dumnezeu, bătrână, cu pielea tăbăcită, fără tenta ei chihlimbarie, și, deși nu zdrențăroasă, totuși cam înspăimântătoare. Atitudinea părinților față de acești nepoftiți era cumva… fatalistă. „Iar a venit Hristos după mere…” sau: „Iar umblă primprejur Născătoarea de Dumnezeu cu Hristos…” Ăia nu cereau, ăștia nu interziceau. Născătoarea și Hristos erau un soi de nenorocire casnică, o pacoste prestabilită, o ursită moștenită odată cu casa, pentru că, în Tarusa, Kirillovnele veniseră înaintea noastră, înaintea tuturor celorlalți, poate chiar înaintea tătarilor, ale căror găleți ruginite (?) le descoperisem noi în pârâu. Era vorba nu de o năvală, ci de un bir. Trebuie totuși adăugat că atunci când noi, copiii, îi surprindeam asupra faptului, ei, în special Hristos, parcă se fereau totuși, se îngropau, se retrăgeau după un alt măr, unde Născătoarea umplea deja un sac mare de pânză. În acele minute ei nu-și spuneau nimic unul altuia, și nici nouă nici prin gând nu ne trecea să ne confirmăm prezența prin glas; noi convenisem în mod tacit că ei – nu fac, iar noi – nu vedem, cineva, fie ei, fie noi, sau poate că și ei, și noi – nu existam, că toate astea sunt așa – ca să fie…

– Tată! L-am văzut pe Hristos!

– Iar au venit?

– Da.

– Eh, Hristos cu ei!...

Despre merele luate, părinții nu întrebau iar noi nu-i anunțam. Uneori îl surprindeam pe roșcovanul Hristos chiar la fața locului, dormind într-o căpiță de fân. Bătrâna Născătoare de Dumnezeu ședea alături și gonea muștele de pe el. Atunci noi, fără nici o vorbă, în vârful degetelor, ridicând din sprâncene și arătându-ne cu ochii una alteia „descoperirea”, ne îndepărtam, ne duceam în „văgăuna” noastră, unde stăteam bălăngănindu-ne picioarele și privindu-l cu coada ochiului pe cel care tot dormea și cea care tot gonea muștele. Câteodată dădaca spunea – nu nouă, ci guvernantei – că Hristos ăsta e un bețiv amarnic și că din nou l-au adunat din șanț, dar de vreme ce noi stăteam permanent în văgăună, lucrul acesta nu ne mira, iar cuvântul amarnic îl explica pentru noi pe bețivan, stârnindu-ne în gură pelinul crud (noi mâncam totul în permanență), după care ai fi putut bea și o vadră întreagă.

Uneori Hristos cânta, iar Născătoarea de Dumnezeu îi ținea isonul, și pe noi nu ne mira câtuși de puțin că ea cânta mai mult cu glas bărbătesc, iar el – mai degrabă femeiesc, subțire, și nu ne mira pentru că, în primul rând, pe copiii Țvetaiev nu-i mira nimic, iar în al doilea rând, pentru că ea era întunecată și voinică, iar el – deschis la culoare și slab, așa că se potrivea că fiecare cânta tocmai cu glasul propriu lui, după culoare și forță, ca, de pildă, un țânțar și un bondar. Și în văgăuna noastră verde pătrundea din hățișul verde, sălbatic, al merilor un cântec despre mai știu eu ce livezi verzi… Niciodată nu ne-am pus întrebarea (și nici azi nu știu), dacă erau în­tr-adevăr mamă și fiu, tot astfel cum niciodată nu i-am întrebat nu numai pe părinți, dar nici chiar pe dădacă, de care nu ne temeam, de ce Născătoare de Dumnezeu și Hristos, și asta nu pentru că am fi crezut că ei erau – cei din icoane (aceia-s pe icoane, și-n afară de asta mai erau totuși – merii…), nu aceia, dar nici nu-aceia. Poate că înseși numele ne produceau fiori – că doar nu oricine se poate chema Născătoare de Dumnezeu și Hristos! – și noi stabilisem cumva natura lor indubitabilă și nejustițiabilă. Sentimentul nostru de atunci judeca aproximativ așa: „De vreme ce fură mere, înseamnă că nu-s chiar cu totul Hristos și Născătoarea, dar cum ei sunt totuși Hristos și Născătoarea, înseamnă că nu chiar fură”. Și ei nici nu furau – ci luau, și de ascuns, acum îmi dau eu seama, se ascundeau nu de noi (copiii sunt ei înșiși – sărmani și hoți), ci doar de ochi. Așa precum fiarele, precum copiii (și nu numai copiii și fiarele, vă rog să mă credeți), care nu suportă să te uiți la ei. Într-un cuvânt, această pereche hoinară nu erau pur și simplu – oameni, dar chiar dacă nu erau adevărații aceia, erau totuși cumva – așișderea. Trăiau ei (adică umblau, căci despre traiul lor nu știam nimic), acest Hristos și această Născătoare, izolați de toți ceilalți, totdeauna împreună, niciodată separat, iar eu, privindu-i, mă gândeam deseori: „Mai mult ca sigur, așa mergea acea Născătoare de Dumnezeu după acel Hristos”, – pentru că ea chiar mergea după el, chiar pe urmele lui, rămânând doar atât în urmă cât să nu-l calce pe călcâiele (desculțe). Umbla, și cu trupul ei parcă îl susținea – el fiind tare slăbit, răvășit, de parcă ar fi mers nu încotro ar fi vrut el, ci unde-i voiau picioarele, dar nici picioarele nu știau cu siguranță, încotro: ba pe un făgaș, ba peste o piatră, ba într-un mușuroi, ba fără nici o direcție – pieziș. Așa-i întâlneai și la bazar, și pe ulițe, și pe câmp printre brusturi, și pe malul Okăi… Dar, așa cum celelalte, surorile, nu veneau niciodată după mere, tot astfel ăștia, mama și fiul, nu aduceau niciodată fructe de pădure; nici prin gând nu-ți putea trece că așa, dintr-o dată, Hristos ar fi putut aduce – poame. Și, pe cât de adânc se plecau Kirillovnele când te întâlneau, tot pe atât nu se înclinau niciodată Născătoarea, ce să mai vorbim de Hristos – nu doar cu privirea te ocolea, ci cu întreg trupul!

– Doamnă! Kirillovnele au adus fructe de pădure… Porunciți să le luăm?

Stăm în tindă, mama în față, noi, din lașitate, ca nu cumva să ne dăm lăcomia pe față (mama ne urmărea cel mai mult subconștientul), în spatele ei, întinzându-ne un pic, pe lângă șoldurile ei, gâturile. Te smulgi, în cele din urmă, din împrăștierea căpșunelor, și întâlnești dintr-o dată privirea de biciușcă abia puțintel ridicată din pământ (eram atât de micuțe!), cu un zâmbet ironic plin de înțelegere. Și, în timp ce fructele sunt vărsate din plasă în castron, Kirillovna (care din ele? totuna! una în toate cele treizeci de chipuri, sub toate cele treizeci de basmale!), fără să cape din ochii încă plecați spinarea mamei care se îndepărtează, calm și fără grabă, înfundă în gura cea mai apropiată, mai curajoasă, mai lacomă (cel mai adesea – a mea) fruct după fruct, ca în vârtejul unei mlaștini. De unde știa ea oare că mama nu ne dă voie să mâncăm înainte de masă, așa cu grămada, în general, cu lăcomie? De unde știa ea, de unde știam noi – mama nu ne interzicea niciodată nimic prin viu grai. Numai cu ochii – atât.

Kirillovnele, confirm lucrul acesta cu desfătare, dintre toți, pe mine mă iubeau cel mai mult, tocmai pentru lăcomia mea, pentru aspectul meu înfloritor, pentru voinicia mea, – Andriușa era înalt și slab, Asia era mică și slabă – mă iubeau tocmai pentru că o astfel de fată și-ar fi dorit ele, cele făr-de-copii, una singură – pentru toți ceilalți!

„Iar pe mine biciuștile mă iubesc mai mult! – cu gândul acesta adormeau eu, vexată. Pe Asia o iubesc mai mult mama, Augusta Ivanovna, dădaca (tata, din bunătate, pe toți îi iubea «mai mult»), pe mine, în schimb – bunicul și biciuștile!” Mi-ar fi fost recunoscător venerabilul bătrân de obârșie baltică pentru o asemenea îngemănare!

Dintre toate viziunile grădinii edenice din Tarusa, una este pentru mine – cea mai edenică – pentru că – unică. Biciuștile ne poftiseră pe noi, cu toată familia, la cosit și, vai, mirare, uimire (mama nu suporta ieșirile în familie, în general nimic la grămadă, în special când era vorba de copiii ei – în lume), oh, totală uluire, ne-au luat – și pe noi. Evident, la insistențele tatei.

Pe asta o s-o apuce greața, obiectase mama, peste capul meu vinovat; cu siguranță o vor zdruncina caii și o s-o apuce greața. Totdeauna o apucă, peste tot o apucă, nu înțeleg cu cine seamănă. Pe papașa (așa-l numea ea pe „bunicul” acela) nu-l apucă greața, pe mine nu mă apucă greața, pe tine nu te apucă, nici pe Liora, nici pe Andriușa, nici pe Asia n-o apucă, și pe ea o apucă greața numai ce vede roțile.

– Ei bine, o să-i fie greață… se învoiește tata, o să-i fie, și cu asta basta… (Vădit, se gândea deja la altceva:) O să-i fie greață – foarte bine. (Și, dându-și seama:) Dar poate că, la aer curat, nici n-o să-i fie…

– Ce are aici a face aerul curat? – se enervează mama, dinainte iritată de perspectiva drumului. – Ce-mi e vagonul, ce-mi e căruța, ce-mi e barca, ce-mi e landoul, pe arcuri sau fără arcuri, pe bac, în ascenseur – tot timpul îi e greață, pretutindeni – greață, și o mai și cheamă Marina!

– Când merg pe jos nu m-apucă greața – mă bag eu în vorbă timid-vehement, prinzând curaj în prezența tatei.

– O s-o așezăm cu fața spre cai, o să luăm și lipioare de mentă – o convinge tata – în fine, o rochie de schimb.

– Numai că eu nu vreau să stau lângă ea! Nici alături, nici vizavi! – se enervează Andriușa, de mult întunecat la față. – De fiecare dată mă așezați lângă ea, și atunci, în vagon, îți aduci aminte, mamă, când…

– O să luăm și odicolonul, continuă tata, și lângă ea o să mă așez – eu. (Te tine te rog numai să nu te ții – îmi spune mie, confidențial; te deranjează ceva – spune, oprim caii, te dai jos, iei puțin aer. Că doar nu arde… Dar e într-adevăr ciudat: din ce te apucă tot timpul greața? – Și, împăciuitor: Natura, natura, n-ai ce să-i faci. Poți și în felul următor: „Tată, aș vrea să culeg, uite, macul ăla. Sari cât mai repede din trăsură și fugi cât mai departe – ca să nu o indispui pe mama!)

Într-un cuvânt, ne-am dus – la îndemână cu macul acela al meu – și am ajuns la locul de coasă al biciuștilor, departe, dincolo de Tarusa, în niște lunci inundate de verdeață.

– Vai, Marina-malina, ce ești atât de verde la față? Te-ai sculat prea devreme, puișor? N-ai dormit destul, frumoaso? – spun Kirillovnele – înconjurându-mă, împletindu-se în jurul meu, dându-mă din mână în mână, ca și cum m-ar lua la horă, toate dintr-o dată, și dintr-o dată punând stăpânire pe mine, ca pe un soi de comoară a lor, a biciuștilor. În raiul acela nu mi-i amintesc pe ai mei – nici pe tata, nici pe mama, nici guvernanta, nici pe dădacă, nici pe Liora, nici pe Andriușa, nici pe Asia. Eu eram – a lor. Cu ele adunam și împrăștiam, între ele, care se mișcau, stăteam culcată, cu ele mă cufundam în adânc și apăream din nou la suprafață, precum gândăcelul acela din nemuritoarele versuri („în mare grabă!”), cu ele mergeam la izvor, cu ele făceam focul, cu ele beam ceai dintr-o ceașcă uriașă colorată, ca și ele ronțăiam zahărul, cu ele…

„Marinușka, frumoaso, rămâi la noi, o să fii fata noastră, ai să locuiești cu noi în grădină, ai să cânți cântecele noastre…” – „Mama n-o să-mi dea voie.” – „Dar tu ai rămâne?” Tac. „Ei, sigur că
n-ai rămâne – ți-ar fi dor de mămica. Probabil că ea ta-are te mai iubește.” Eu tac. „Sigur că nici pe bani nu te-ar da!” – „Dar noi n-o s-o cerem mamei, o luăm noi singure! – spune cea mai tânără. – O luăm și o-nchidem la noi în grădină, și nu dăm drumul nimănui. Așa o să și trăiască ea cu noi, dincolo de gard. (În sinea mea începe să se încingă cumva o nebunească, arzătoare, irealizabilă, deznădăjduită nădejde: și dacă s-ar întâmpla chiar așa?) O să culegi vișine cu noi împreună, o să te numim Mașa…” – spune aceeași, cu glas cântător. „Nu te teme, turturico, – spune cea mai în vârstă, luând entuziasmul meu drept spaimă. – nu te ia nimeni, ai să vii tu la noi în vizită la Tarusa, cu tăticul și cu mămica, sau cu dădaca, poate – că doar treceți pe lângă noi în fiecare duminică și noi ne tot uităm la voi, voi nu ne vedeți, dar noi vedem totul, pe toți… În rochița albă de pichet ai să vii, elegantă, în pantofiorii cu năsturași…” – „Dar noi o să te îmbrăcăm cu ale noastre! – intră în vorbă cea neastâmpărată, cu glas cântător; o să-ți punem o sutăniță neagră, cu băsmăluța albă, și părul o să ți-l lăsăm să crească, o să-l împletim într-o codiță…” – „Dar ce-o tot sperii, surioară! Până la urmă o să te creadă! Fiecare cu soarta lui. Oricum o să fii a noastră – oaspetele nostru dorit, fata noastră din gând…”

Și, îmbrățișându-mă, strângându-mă, ridicându-mă, punându-mă – oh! în căruță, pe munte, în mare, sub cer, de unde toate se vede totul dintr-odată: și tata în sacoul lui de șantung, și mama cu băsmăluță roșie, și Augusta Ivanovna în rochie tiroleză, și focul galben, și cele mai îndepărtate limbi de nisip de pe Oka…

Mi-aș fi dorit să odihnesc în cimitirul biciuștilor, în Tarusa, sub un arbust de bozie, într-unul din mormintele acelea cu un porumbel de argint, unde cresc cei mai mari și mai roșii fragi de prin locurile noastre.

Dar, dacă lucrul acesta nu e cu putință, dacă nu doar mie nu mi-e dat să odihnesc acolo, dar nici măcar cimitirul acela nu mai există, mi-aș dori ca pe unul din dealurile acelea peste care Kirillovnele treceau venind spre noi la Pesocionoie, iar noi – spre ele, la Tarusa, să se pună o piatră scoasă din cariera tarusiană:

Aici ar fi dorit să-și doarmă somnul de veci

1934

(Fragment din vol. Marina Țvetaieva,

Proză, traducere de Janina Ianoși,

Prefață și note de Ion Ianoși,

în curs de apariție la

Editura Ideea Europeană)

 

 1. Titlu atribuit în unele ediții rusești, în altele apărând sub titlul Hlîstovki (Biciuștile): prima denumire din revista Vstreci (Întâlniri), Paris, 1934, nr. 6. Hlîstovki provine din hlîst = bici.

 2. E vorba de bunicul matern, A.D. Meyn.

 3. Malina – smeură, în limba rusă.

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri