Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Leda cu lebăda

        de Bucur Demetrian

Poezia erotică dobândeşte, prin Sappho, un teritoriu dominat de contradicţii, o sfâşietoare muzică a trupului divizat, încărcat cu mirodenii, senzaţii, invocaţii sau năruit de patimi şi dezgolit impudic, măreţ sau prăbuşit, „însoţit de spaima pe care o dă atacul neaşteptat al unei ignorate şi ostile forţe lăuntrice; această forţă întunecată devorează dintr-odată integritatea individuală, viaţa conştientă şi ritmul organic raţional...“ (vezi Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Editura tineretului, 1968).

Floarea Ţuţuianu şi-a construit un spaţiu distinct, caracterizat prin reflexivitate dezinvoltă, printr-un ton în care adoraţia se îmbină cu transparenţa senzorială, cu limbajul strunit al confesiunii impudice, ascunzând părţi ale corpului sau dezgolind livresc fiinţa de hârtie cu gesturi tandre sau fervente, celeste sau telurice. Volumul antologic Sappho, Editura Cartea Românească, 2012, poate fi concentrat în versul „Palimpsest – trupul tău devenit pergament“ şi este o revărsare de voci lirice, de registre scripturale în care poeme biblice se îmbină cu referinţe livreşti sau plastice, cu senzaţii şi gesturi desprinse dintr-un discurs îndrăgostit, dintr-un ritual erotic, dezinhibat sau reticent, voluptuos sau cerebral. Dincolo de câmpul lexical specific unui text erotic plin de capcane, menit să susţină tematic un spaţiu construit pe un suport postmodern, Floarea Ţuţuianu spiritualizează învelişul trupesc, răvăşeşte ireverenţele licenţioase, libertinajul netemperat şi obţine efecte surprinzătoare.

Despre o lirică a libertinajului poate fi vorba aici, mergând tot pe traseul lui Edgar Papu. Libertinajul nu se poate confunda cu „lirica plăcerilor“, având „drept călăuză capriciul, îndreptat nu să absoarbă seva desfătărilor, ci să experimenteze continuu, chiar şi încercările dureroase“.

Poemele din volumul Sappho se apropie de spaţiul reflexivităţii ludice. Surprind prin limbaj sau gest, prin explorarea delicată a intimităţii sau printr-o violentare cenzurată a spiritului generatoare de revelaţii, de seducătoare privelişti. Textele acestea îşi păstrează forţa lor de la început, rezistând trecerii timpului. „Îmi acopăr sexul cu mâna, îl mângâi/ şi încep să-i vorbesc:/ Tu eşti la originea lumii – mărul discordiei/ Prin tine se intră şi se iese din viaţă umil şi măreţ/ Şi totul se-nvârte în jurul voinţei tale ca axă// Până şi ruptura mea cu Dumnezeu n-a fost/ de lungă durată. Învinsă/ din toate părţile m-am întors resemnată la El// Deşi cel prin care se intră şi se iese din viaţă/ Sexul umil şi măreţ este re-creaţia lui Dumnezeu“ (Re-creaţia lui Dumnezeu). De la un vers impudic, surprinzător prin indiscreţia vocii poetice, spre o invocaţie centrată pe măreţie şi năruire, pe începutul şi sfârşitul existenţei, asistăm la un drum al rescrierii divine, al eternei întoarceri spre geneză, spre textul palimpsest.

Între text şi corp există fire puternice, un labirint de cuvinte, de senzaţii, de sintagme ale începutului, de intrări şi ieşiri, de la întuneric spre lumină, de comuniuni ale trupurilor îndrăgostite, cu ascensiuni nepământene sau cu pământeşti trăiri, reacţii ale fiinţei mistuite de iubire, pierdute într-un grai astral, într-un limbaj sărbătoresc: „Eu sub pielea lui intru toată/ şi îl fac din tălpi până-n creştet/ Numai din limbă volute-volute/ (este băgat până peste cap între visele mele) Mă ia la cuvinte/ (numai vocale rotunde şi consoane-ntărite) Dintr-o suflare mă şi doare/ Ne bolerăm după Ravel până-ntr-al nouălea cer/ Deodată îmi deschid toţi porii/ iar el mă umple de fluturi// pauză// Apoi îl mai iau o dată la mână/ şi ne scriem din nou în picioare/ dar fără cuvinte“ (Stilul şi pistilul).

Poezia este joc spiritual, ca şi iubirea, cu înfiorări ale simţurilor dereglate sau cu contrageri într-un spaţiu al cuvintelor sau al tablourilor. Alături de semnele erosului: sex, piele, sâni, limbă, genunchi, coapse, clavicule, întâlnim acele vocabule din câmpul semantic al raţiunii: creier, ochi, a rosti, chip, lumină.

Floarea Ţuţuianu creează un spaţiu imaginar în care spiritul suportă presiunea cărnii neîmblânzite, scena erotică este transfigurată în scenă de gen, iubirea se confundă cu parcurgerea unei cărţi („ne răsfoim între noi“), corpul devine carte, fiinţa trăieşte livresc, proustian, „la umbra fetelor în floare“, ascunzând, sub machiajul existenţial, urme bovarice sau picturi impresioniste. Eul liric poartă mască sau se dezbracă, lăsând trupul să pătrundă într-o lume de miresme, să atingă pagina sau pielea, să devoreze, precum călugăriţa, fiinţa invocată, până la identificare, să spulbere alteritatea printr-o revărsare în trupul celuilalt a măreţiei sau a destrămării. Femeia est o himeră, multiplicată specular de la ipostaza de fecioară-vestală, la imaginea bizară, regăsită într-o anamorfoză traversată de umbră: „gorgonă dusă pe gânduri// Avea un pas de femeie şi mers de felină/ Sexul cât o nucă nu era acoperit nici de păr/ ci de o coadă de leu sau de şarpe/ Împrăştia un miros de femeie stătută şi/ femeie proaspăt avută...“ (Autoportret cu himeră).

Floarea Ţuţuianu figurează o lume a corespondenţelor, a labirintului manierist când „oglinda cu rima“ conduce spiritul spre un joc inepuizabil, răsfrângere a scrierii îndrăgostite, a machiajului, a imaculării sau a petei de cerneală aşternute pentru a fabrica o carte („de la poeta fecioară la femeia roman“). Iubirea înseamnă răsfoire („am răsfoit atâţia bărbaţi“, traseu de la întâlnire (ardere, prăbuşire), spre contopire amoroasă („Trupul lui a alunecat încet/ printre picioare până când fruntea a lipit-o/ de pântecul meu“), spre contemplare („la umbra privirii mă târam spre mal“. În acest periplu amoros, lacrimile se transformă în cuvinte tandre sau licenţioase: „Când a vrut să m-atingă cu mâna/ sub lentila prin care priveam/ am putut să observ ditamai/ verigheta pe falusul său inelar“ (Melopauza). Dincolo de prejudecăţi, poeta se joacă manierist, încearcă vocabula, dar obţine efecte, uneori fastidioase (omonimia sfinte-sfincte) sau propoziţii forţat dezinhibate: „se descheia la cuvinte“.

Antologia de poezie Sappho înseamnă, pentru Floarea Ţuţuianu, un spaţiu profund, o deschidere spre universul erotic minat de stereotipii sau de limbajul previzibil, incolor, graţios şi eteric, incapabil să traducă tensiuni şi să genereze o retorică seducătoare. Prin poemele acestea, iubirea devine o stare în care trupul şi textul convieţuiesc într-o lirică a profunzimilor, a intimităţii filtrate spiritual, multiplicând cuvântul şi carnea („la chair triste“ şi „les livres“ din textul lui Mallarmé) într-o construcţie distinctă. Iată o adevărată arta-poetică, un punct posibil de pornire sau un final al unei etape poetice: „Am râs m-am distrat m-am dat peste cap/ am inventat bărbaţi din hârtie/ din tălpi până-n creştet plini ochi de cuvinte// Am râs am risipit la cuvinte/ până-am rămas într-un singur cuvânt numai piele şi os// Am aruncat cuvântul în aer/ şi o ploaie de aur a fecundat poeta din mine/ (în timp ce desenam umbra sexului pe perete)// Nebunul fecioara bărbatul scot capul afară/ Scot flăcări pe gură de la ora exactă// Doamne lasă-mă numai femeie/ Vreau să fiu Leda cu lebăda între picioare“ (Leda cu lebăda).

© 2007 Revista Ramuri