Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gustul pierdut al fosfarinului

        de Daniela Firescu

Miniromanul închipuit de Dan Coman în Parohia (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012) se deschide spre o imprevizibilă lume fictivă, o lume cu susul în jos prin perspectiva (voit) distorsionată a eroului său. Într-un no man’s land, cu minime indicţii topografice, într-o zonă izolată, la capătul lumii- sfârşitul timpului şi-al civilizaţiei, se află parohia: bisericuţa mică, veche, casa parohială şi elementul central, locul preferat al protagonistului: clopotniţa.

Cititorul e introdus în acest univers printr-un discurs monologic candid, revoltat şi resemnat, expresie a fisurării interioare a eului. Refuzul eroului de a se maturiza este provocat de refuzul, respingerea acestei lumi uitate de Dumnezeu, complacerea într-un pseudo-autism ca mijloc de protecţie. Propria vulnerabilitate e pusă în umbră de problemele mai vizibile ale celorlalţi: handicapul Niniei, retardul fratelui său. Curgerea narativă oscileză între consemnarea vieţii cotidiene destructurate şi înregistrarea uimit-sceptică a propriilor trăiri. Micile bucurii ale vieţii sunt simple şi îndeplinite cu o regularitate ritualică: goana spre clopotniţă şi euforia provocată de trasul clopotelor (cu reversul ei, starea de sevraj aproape, în care intră când nu mai moare/ se cunună nimeni şi nu poate să tragă clopotele), partide de fotbal improvizate în compania Niniei sau, de două ori pe an, spectacolul unic al unui meci adevărat, escapadele erotice pe malul apei cu fata lui Mârza, şniţelele mamei şi gustul de fosfarin. Se detaşează însă, între toate, relaţia sa cu Ninia, făptură stranie, prezenţă puţin vizibilă, receptacul pentru toate gândurile, preocupările, visele sale: „când iarba creştea, ne întâlneam pe câmp să înotăm. Ninia se întindea pe burtă, cu ţigara aprinsă, dând din mâini şi folosindu-şi vârful cizmelor ca să înainteze. Grozav îi mai plăcea să înoate aici.”

Lumea răsturnată, lipsită de sens e marcată implicit sau explicit la tot pasul: succesiunea inversă a anotimpurilor: vara, iarna, vara, toamna, vara, iarna (iar primăvara lipseşte cu desăvârşire), apariţia femeii cu iepurele, himeră-sperietoare; animalele nenumite ce o însoţesc pe Ninia. Echivocul e întreţinut şi prin dozajul subtil al intromisiunii realului: călătoriile în marele oraş cu Fantoma, un tren personal faimos, care „putea foarte bine să vină sau să nu vină, ori să fi trecut deja, ori să-l aştepţi mai bine de o jumătate de zi până să apară”, corpurile găsite lângă râu, „eroi necunoscuţi” îngropaţi în gropi comune, camioanele negre coborînd dinspre păduri. În tot acest haos cotidian, cea care „menţine” ordinea este mama, decisă să-i găsească un rost, să-l însoare, o alungă mereu pe Ninia: „şchioapa naibii,”, „Hîşi-hîşi! striga”, îi aranjează un post de profesor în sat: „mâine-poimâine ai treizeci de ani, nu poţi sta numai acasă, să ne facem de mândra minune”. Exceptând-o pe Ninia, mama şi tata sunt punctele de referinţă, tatăl (deşi preotul satului – părintele spiritual) este subordonat şi el voinţei mamei, în general absent, tăcut, conectat la o lume a lui (citeşte romane poliţiste, spre dezaprobarea lui Mîrza – şeful de post) şi uneori la lumea reală (noaptea ascultă posturi de radio străine sau face expediţii clandestine de aprovizionare cu Pepsi şi salam uscat). Re-levant e momentul în care Mîrza încearcă să-l alunge din parohie, iar comunitatea are un moment de revoltă şi solidaritate spontană: într-o scenă percutantă vizual, Mîrza este luat pe sus de o mulţime calmă, determinată, prinsă în transă mistică, împlinind un rit primitiv.

Culoarea romanului şi acel ceva în plus sunt asigurate de comicul (in)voluntar prezent permanent: pasiunea mamei pentru muzică şi Ştefan Hruşcă („o auzisem de mai multe ori spunând cum, deşi e aşa urât, s-ar mărita cu el numai ca să-i cânte toată ziua”), pasiunea tatălui pentru romane poliţiste (episodul savuros al interpretării în registru sexual a întrebării „domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?”) şi pentru fotbal – televizorul suit în copac pentru a viziona finala Campionatului mondial („Dacă vii şi dumneata, părinte, poate ne ajută bunul Dumnezeu şi prindem bulgarii”), pentru muzic㠖 interpretează, spre deliciul lăutarilor cu care vrea să cânte pe la nunţi, Trei culori cunosc pe lume (imnul de stat), dar şi Dimineţi cu ferestre deschise. Există şi un intertext clasic: secveţele cu durerea de dinţi a la D’ ale carnavalului.

Finalul aduce o dublă surpriză: nunta cu Ninia şi revoluţia. Efortul persuasiv al mamei de a-l convinge să se căsătorească e urmat de efortul protagonistului de a o convinge pe fata şocată de anunţul iminentei nunţi: „Te rog spune-mi că nu este adevărat, că ai vrut doar să râzi de mine”, nuntă ce se petrece împotriva dorinţei ei. Suprapunerea celor două evenimente, nunta şi revoluţia, implică sfârşitul unei epoci, sfârşitul copilăriei.

Scenariul evazionist dezvoltat în Parohia se distinge prin magnetismul protagoniştilor şi al spaţiului inventat, al timpului suspendat într-un cotidian domestic deopotrivă grotesc şi comic, naiv şi sentimental.

© 2007 Revista Ramuri