(Dostoievski, Demonii)

Kirillov se sculă noaptea şi văzu că-i ies din cap

Mici moluşte colorate ca-n maşina de spălat,

O reptilă vineţie cu ochi verde şi pătrat,

Barba crudă de-ntuneric şi în ea un joc de ţap.

Multă linişte venită pe o dâră de alcool

Pe sub uşa argintie răzbătea la el tiptil.

„Mai c-aş vrea să-i beau otrava, să-i sărut piciorul gol

Liniştii să-i fac în pace o mireasmă de copil

Şi privind-o-n toate cele, dezbrăcată pe de rost

S-o arunc din noaptea asta drept în ziua ei de post!” –

Zise Kirillov trăgându-şi lumânările pe faţă.

Din perdeaua sidefie ca o trenă de crai mort

Patru fluturi fără aripi şi-un păianjen viu, de gheaţă

Se rotiră să-i îmbrace camera cu piei de cort.

Un chivot, un tabernacol, un toiag, efod hazliu

Purpura ferestrei, ziduri cu sclipiri de miambal

Se rotiră toate-n cercul Orientului pustiu

Cu miros de sticlă spartă şi de gură de canal.

Ieslea patului dormindă risipi un ţipăt lin,

Nenăscut murea-ntre perini timpul patimilor ei,

Printre riduri de cearceafuri un fir molcom de ulei

Lunecă-ntr-o vale strâmtă cu păduri de rozmarin.

Numai că acum tavanul se crăpă, din burta lui

Se zvârliră-n ieslea caldă mii de şoareci, duhurile

Iar pe străzi, de la fereastră, încurcându-şi drumurile

Văzu cruci de fier şi oameni duşi în pacea Domnului.

Kirillov îşi luă pe umeri moartea şi plecă în lume.

Vrea să-i vândă icuşarii, gleznele să i le strice

Pe vreo două-trei seminţe de căinţă şi legume

Şi s-o semene uscată peste nouă mări peltice

Unde stau la sfat şi cară sângele în pumn de apă

Demonii leproşi ai fricii, demonii care-şi îngroapă

Pulberile în buricul altui Dumnezeu, tot El,

Cu ochi mici de veveriţă, tras prin stele şi inel.

Făcut ghem, într-o cămaşă de sakâre şi nisip,

Cu licheni bolnavi pe frunte, câteodată fără chip,

Amăgit între barcane de sâni moi de catifea,

Acest Dumnezeu, mai iute decât vipera, plângea.

Sta cu demonii la masă, nu mânca pe patrafir,

Ci din punga diavolilor o felie de serir.

Suspina ca o muiere ori ca ploaia din poveşti,

Îl vânduseră la demoni amintirile lumeşti.

Şi cum sta El singur totuşi în văzduhul plin de spini,

Kirillov îi prinse braţul, sărutându-i Sinele:

„Dacă tu nu mai eşti, Doamne, eu ce caut prin străini?

Nu-ţi aud nici scuipătura, nu-ţi aud nici câinele…”

Şi privindu-şi Dumnezeul ce intrase într-un nor,

Kirillov îi zise morţii: „Mori în locul diavolilor!”

Şi muri. Îşi despicară pietrele fetia crudă,

Cactuşii roiră-n grabă să-i adulmece izvorul,

Peste calmele morene din arbuştii lor de pândă

Îşi întinseră sălbatic vânturile-păsări zborul.

„Moare Dumnezeu şi moartea!” – zise Kirillov pe-o stâncă

Adormită, mi se pare, eu eram pe urma lui

Însemnându-i într-o doară cum îi face nimănui

Vorbe c-o să vină ploaia, ploaia Indiei şi încă

Dintr-un strop de ploaie umbra unei urme de femeie.

„Moare Dumnezeu, dar nu e. Moartea mi-o păstrez cuminte

Să-i ghicesc de mă iubeşte pe un fir de orhidee

Şi s-o mi-o iubesc în treacăt doar cu ochii când mă minte.”

Linişte ca într-o haină agăţată în cuier.

Nu învârte nimeni carul, cel de luptă, roţile.

Fără de-nceput sfârşeşte, semănându-şi porţile,

În mai toate gurile o femeie de pe cer.

Mii de ochi îşi varsă-n ape pasul ei uşor, divin.

De pe marginile mării pân’la marginea cerească

Părul ei îmbracă focuri într-o pânză de venin.

Rugul timpului miroase a lumină femeiască.

Şi când fu să-şi spele dinţii între cărnurile ei

Kirillov simţi că vine să-i vorbească sângele:

„Lasă-ţi moartea s-o culeagă şi s-o ducă între zei

Haitele de lupi flămânde, formele neîntrupate

S-o întoarcă-n aşternuturi, cărnurile-i unge-le

Cu salive de lemn proaspăt şi cu nişte răni muşcate!-”

Şi i se-arătă iubita care cobora din cer

Cum ar coborî pe-o scară o femeie de nimic,

Rece ca un somn de îngeri şi cu buzele de fier

Universul fără margini e în degetul ei mic.

Şi iubita ţine-n sânu-i resturi negre, de seminţe,

Câmpurile mirosiră tălpile de ceaţă rară,

Kirillov privi pereţii şi pereţii lui zburară

Semănându-şi inocenţa şi ferestrele în alte

Pravoslavnice sicrie, mântuite suferinţe.

Semănată moartea iese ameţită prin oraş.

O agaţă blând cu ochiul poliţistul de la colţ

Doi copii o ţin de fustă să nu-i fure mintenaş

Sfârcul ţâţei poliţistul prefăcut în strai de hoţ.

Într-un bar de noapte cade în pahare goale luna.

Ea le umple cu miresme, cu insecte argintii.

Put iubirile pe lături, unui om îi pute mâna

Dar nu are chef să-i spele mâinii zgăibile pustii.

Ci priveşte lung la moartea beată, roşie, fierbinte,

Goală ca buricul lunii şi frumoasă ca un crin,

Cum dansează viu pe mese şi cu zâmbetul puţin

Îşi atinge muritorii… Dar venind să şi-o alinte

Şi uitându-se în juru-i să nu-l vadă Dumnezeu,

Kirillov şi-omoară moartea, ucigându-se mereu.