Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un învingător

        de Dan Eugen Dumitrescu

Nu ştiu dacă cifra 13 a fost fatidică în viaţa pictorului Spiru Vergulescu. S-a născut într-o zi de 13 septembrie 1934. Anul naşterii are în componenţa lui cifra 13, iar prin adunare 9+4=13. S-a născut la Slatina dintr-o mamă oarbă, extrem de săracă, şi un tată care nu l-a recunoscut niciodată ca fiu. Toată viaţa a suferit că era un bastard, iar tatăl său, care era un vecin, n-a vrut niciodată să stea de vorbă cu el, cu toate că viitorul pictor nu i-a cerut niciodată nimic.

În 1993, ca fiu al municipiului Slatina, a fost invitat la cea de-a 625-a aniversare a atestării documentare a localităţii natale şi de atunci s-a hotărât să locuiască, în fiecare an, între 1 aprilie şi 1 noiembrie, în casa în care s-a născut, din strada Livezi nr. 13. Alături de soţia sa, Gunka, tot oarbă, se instala aici, în casa de pe promontoriul străzii Livezi, de unde admira panorama Oltului până hăt! departe, pe dealurile Gănesei. Nu-l mai deranja zgomotul Bucureştilor, lucra în linişte, se bucura de mirosul pomilor înfloriţi, de adierea brizei Oltului, de ciripitul păsărelelor. Reînvia! Aici îl vizitau prietenii, care nu erau puţini. Cu barba înspicată, cu ochi sfredelitori, mizantrop, scund şi îmbrăcat într-o cămeşoaie albă lungă până la genunchi şi despicată de la gât spre piept, fără guler, picta după un program prestabilit. Între timp, făcea piaţa, gătea sfătuindu-se cu Gunka asupra mâncării, care după miros, îl cicălea cum să dozeze ingredientele în ciorbă.

Gunka, o bulgăroaică din Ruse, venise în România să studieze la Conservatorul din Bucureşti. Pe atunci nu era oarbă, boala ce i-a determinat orbirea, i s-a instalat când era tânără.

Pregătind o carte despre viaţa şi opera acestui remarcabil pictor citadin, stăteam de multe ori de vorbă pe terasa casei sale, din lemn, loviţi de razele unui soare blând primăvăratic şi de adierea brizei Oltului, discutând despre etapele vieţii sale. Urma în acel an să împlinească 70 de ani. Aşa am aflat cum el copil, a fost crescut de o mătuşă săracă şi ea, soţie de cizmar, în mahalaua de la răscrucea Colentinei cu Plumbuita, într-o casă cu pământ pe jos, fără lumină electrică, cu fântână cu cumpănă în faţa casei. A fost atât de sărac, încât la şcoală, iarna, se ducea în pantaloni scurţi şi ciorapi tricotaţi de-ai mătuşii sale. Când, la vârsta de 10 ani, a mers prima dată cu tramvaiul până la Sf. Gheorghe, însoţit de unchiul său, cizmarul, a rămas fascinat de coloritul şi mărimea caselor ce i se perindau prin faţa ochilor. Talentul la desen l-a propulsat la şcoli superioare, fiind bursier de stat. Student, tot sărac, a stat la căminul studenţesc din Bulevardul „Ştefan cel Mare”, deasupra cinematografului „Volga”, unde un student la „teatru” venea „afumat” de la chefuri. Era Gheorghe Dinică.

A fost profesor de desen la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar nu după mulţi ani de carieră didactică, s-a hotărât să trăiască numai din pictură. A reuşit şi datorită Gunkăi, profesoară de muzică la o şcoală de nevăzători, din al cărei salariu au trăit la început, până a devenit un pictor cunoscut, cu un stil inconfundabil.

Era foarte emoţionat de faptul că va fi omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani prin cea mai mare retrospectivă a sa, ce a avut vernisarea în august 2004, la Muzeul de artă din Craiova, după care aceasta s-a mutat la Muzeul de istorie şi artă din Slatina, oraşul său natal, acolo unde urma să primească onorurile ce i se pregătiseră, înconjurat de prieteni şi admiratori.

Fatalitatea şi-a spus cuvântul. În prima parte a lunii august a făcut două accidente vasculare cerebrale, unul după altul, pictorul rămânând definitiv să-şi trăiască restul zilelor într-un scaun cu rotile. El, care a învins atâta sărăcie cruntă, a fost învins de implacabilul destin.

Un episod din viaţa sa m-a frapat şi mi-a rămas mult timp în minte.

Student extrem de sărac era şi prost îmbrăcat. Această sărăcie perpetuă a sa l-a făcut să trăiască modest şi ca student. Nu-şi permitea să se bucure prea mult de deliciile tinereţii şi ale studenţiei. De aceea, la o reuniune dansantă a remarcat o tânără frumoasă şi îmbrăcată într-o bluză albă şi fustă neagră, ce stătea singură, nefiind invitată la dans de niciun student. Colegii bulgari, care veniseră să studieze la Bucureşti, i-au spus că e o bulgăroaică de-a lor, studentă la Conservator, dar oarbă. I-au descris-o în culori minunate. A invitat-o la dans şi aşa a aflat că o chema Gunka Ivanova-Anghelova, că era fiica unui medic veterinar, care studiase tot în România. Sufletele lor s-au unit. Pe podul de la Operă, Spiru dansa ca un fulg, în drumul lui spre cămin. Se îndrăgostise. El, care avusese o mamă oarbă, o înţelegea pe această fată delicată şi educată în spiritul artelor, iar ea, care nu vedea cât de sărăcăcios era el îmbrăcat, s-a îndrăgostit de o voce caldă, de un student cult, cu care se completa reciproc din punct de vedere spiritual. S-au căsătorit pe 26 iunie 1959, iar noaptea nunţii au petrecut-o la căminul studenţesc, unde locuia Gunka. Pictorul în devenire a dus-o în braţe până la patul presărat cu petale albe de trandafir ...

Gestul acesta al lui Spiru Vergulescu mi-a creat o nedumerire ce m-a urmărit câţiva ani de când mi s-a confesat el. De ce i-a presărat petale albe de trandafir proaspetei sale soţii, pe a căror culoare ea n-o vedea?! Dar gestul său plin de delicateţe a avut un răspuns într-un târziu. Nu putea el, pictorul, înnobilat de frumos, de culoare, de flori multicolore, să nu creeze o noapte unică, un asemenea mod de a petrece noaptea lor plină de iubire şi dorinţe. Iar ea, care-l iubea profund, i s-a dăruit cu toată nevinovăţia tinerelor fete în drumul lor de comuniune dumnezeiască.

© 2007 Revista Ramuri