Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dickens – Poetica spaţiului

        de Maria Tronea

La două sute de ani de la naşterea lui Charles Dickens (1812 – 1870), a cărui operă este oglinda societăţii urbane victoriene, încercarea de a identifica o poetică a spaţiului, într-un imaginar marcat mai degrabă de o viziune sociologică, pare hazardată. Şi totuşi, recitirea textelor dickensiene din această perspectivă, ignorând zgura digresiunilor ce dezarmează, dezvăluie aspecte fascinante pentru cititorul contemporan. Excelent portretist, scriitorul britanic ştie să creeze şi «atmosfera», să descrie – adesea mimetic, uneori sinistru – spaţiul în care evoluează personajele sale. În monografia pe care i-o dedică, G.K. Chesterton evidenţiaz㠄realismul fantasmagoric” al acestuia: „Există unele amănunte în descrierile lui Dickens – o fereastră, o balustradă, sau o gaură de cheie – cărora le-a insuflat o viaţă diavolească.”(Editura „Univers”, 1970).

Londra dickensiană este sumbră, aşa cum apare în romanul Magazinul de antichităţi, de exemplu, în care bătrânul negustor de curiozităţi, bunicul celebrei Nell, este plasat într-o relaţie metonimică, de tip balazacian, cu spaţiul : „Fizionomia rătăcită a bătrânului era în deplină armonie cu locul. Acest om umblase, probabil, pe dibuite, printre bisericile vechi, mormintele şi casele abandonate pentru a aduna această pradă cu propriile mâini. În întreaga sa colecţie nu exista nimic care să nu fie în armonie cu el, nimic care să fie mai vechi şi mai subrezit.” (t.n.) Strada pe care se află această misterioasă casă, „neagră, rece, fără viaţă”, este şi ea „tristă şi mohorâtă.” Despre predilecţia romantică a autorului pentru tabloul nocturn sumbru, Chesterton notează: „Şi dacă vreun om a avut cândva cheia străzii, acela a fost Dickens; aştrii lui erau lămpile uliţelor, eroul lui, omul de pe stradă.”

Registrului romantic îi aparţine şi monstruosul pitic Quilp, cu fizionomia grotescă şi râsul sinistru, care se ocupă cu afaceri dubioase într-un spaţiu care îl reprezintă: „Pe malul Tamisei, în comitatul Surrey, există un şantier, infestat de şobolani, şi numit vulgar „cheiul lui Quilp”. Acolo se aflau o mică tejghea din lemn, înfiptă de-a curmezişul în ţărână, ca şi cum ar fi intrat în sol căzând din nori, câteva rămăşiţe de ancore ruginite, mai multe inele de fier, grămezi de lemn putrezit şi două sau trei grămezi de tablă de cupru răsucită, ciuruită, avariată. Pe cheiul său, Daniel Quilp era un dezasamblator de vapoare, deşi după ceea ce se vedea, trebuia să crezi sau că făcea acest lucru la scară foarte mică sau că deşira totul în bucăţi atât de mici încât deveneau invizibile.”

Unei poetici deceptive a spaţiului i se circumscrie şi vizuina escrocului Fangin din Oliver Twist, în care este sechestrat tânărul protagonist al romanului, orfanulul care fugise de la o Casă de Muncă din provincie: „Tristă şi murdară locuinţă! (...). Păianjenii îşi ţesuseră pânza prin unghere şi tavane şi uneori, când Oliver intra încetişor intr-o odaie, şoarecii se zbenguiau pe podele şi o zbugheau iute în găurile lor.” În această casă a tenebrelor în care „obloanele mucegăite erau închise cu grijă”, există un spaţiu salvator: „Se afla totuşi în fundul podului o ferestruie prevăzută cu zăbrele ruginite care n-avea oblon; acolo stătea Oliver ceasuri în şir, privind melancolic afară.”(Ed.Allfa, 2002).

Un spaţiu închis mai terifiant însă, prin „îngheţarea” timpului, este casa-sicriu a domnişoarei Havisham din Marile speranţe: „Apoi auzii şoarecii chiţăind în spatele lemnăriei cu care erau căptuşiţi pereţii, ca şi cum aceste întâmplări i-ar fi privit şi pe ei. Dar gândacii nu se sinchiseau de agitaţia din cameră şi-şi vedeau de drum prin cămin, cu mersul lor cumpătat şi bătrânesc, ca şi cum ar fi fost miopi şi tari de ureche şi nu ar fi avut nici o legătură unii cu alţii. ”(Editura pentru Literatură, 1968). Tabloul este relevant pentru forţa imagistică a scriiturii dickensiene. Spaţiul deceptiv diekensian poate fi pus în relaţie şi cu satira instituţiilor statului, ca în cazul descrierii secţiei de poliţie din Oliver Twist, descriere marcată de paralelismul metonimic de tipul conţinător/conţinut: „Un aer închis şi rău mirositor stăruia în încăpere. Pereţii erau murdari şi tavanul înnegrit. Pe prichiciul căminului se afla un bust vechi şi afumat şi deasupra băncii acuzaţilor un ceas prăfuit, singurul lucru prezent ce părea că merge cum se cuvine. Viciul ori mizeria, ori poate amândouă laolaltă acoperiseră cu aceeaşi pojghiţă murdară şi fiinţele vii, dându-le aceeaşi aparenţă soioasă şi afumată ca şi tuturor obiectelor neînsufleţite îngropate sub această pătură de antică necurăţenie.”

Atacul la adresa sistemului de justiţie este prezent şi în romanul Casa umbrelor dominat de imaginea înecată în ceaţă a Tribunalului, spaţiu malefic al interminabilelor procese, adevărat simbol al iadului: „Întunecată e sala de şedinţe cu lumânările ei ce se minstuie ici şi colo, grea e ceaţa ce s-a strâns în ea ca să nu mai iasă niociodată. Şterse sunt culorile ferestrelor cu vitralii ce nu mai lasă lumina zilei să străbată înăuntru, iar neştiutorul de pe stradă, ce-şi arunca privirile prin sticla geamurilor de la uşă, şovăie să intre, speriat de aspectul sinistru şi de ecoul rostirii solemne şi apatice, care răsună până-n tavan după ce a pornit de pe estrada capitonată de unde Înaltul Lord Preşedinte priveşte la felinarul stins şi unde consilierii cu peruci sunt pierduţi în norul de ceaţă...” (Ed. Univers, 1971).

Există la Dickens o veritabilă poetică a ceţei, prezentă şi în O poveste de Crăciun, în care zgârcitului Scrooge i se arată Spiritul Crăciunului. Tabloul îngheţat al vremii câinoase este contracarat de vâna comică a fantasticului: „Între timp, ceaţa şi întunericul se lăsaseră şi mai mult, aşa încât oamenii mergeau cu feştile pâlpâitoare, oferindu-şi serviciile de a merge înaintea cailor de la trăsuri pentru a-i ghida pe drum. Bătrânul turn al bisericii, al cărui clopot vechi şi hodorogit trăgea cu ochiul la Scrooge printr-o fereastră gotică din perete, nu se mai vedea şi bătea sferturile şi orele exacte prin nori, urmate de vibraţii ce reverberau apoi, ca şi cum dinţii îi clănţăneau de frig în clopotniţă.”

Aşa cum subliniază Vladimir Nabukov în Cursuri de literatură (Ed. Thalia, 2008), Dickens excelează prin „arta evocărilor senzuale viguroase”. Aceasta poate fi ilustrată şi printr-o rafinată marină,din Casa umbrelor, introdusă în episodul vizitei întreprinse de Ester în oraşul-port Deal în vederea întâlnirii cu Richard. O primă vizualizare a tabloului mării se face sub semnul ceţei: „Marea se zbătea sub o pâclă groasă şi albă, şi nu se zărea nici o mişcare afară doar de câţiva frânghieri, sculaţi de dimineaţa care, cu firele de cânepă răsucite în jurul trupului, osteniţi de existenţă, păreau că-şi torc propriile trupuri în odgoane.” Magia descrierii triumfă odată cu apariţia soarelui, prin jocul de lumini şi umbre: „şi când soarele străluci, scoţându-şi faţa dintre nori, făcând bălţi de argint pe marea întunecată, felul în care vapoarele sclipeau şi se întunecau şi se schimbau, trecând într-o forfotă de bărci ce vâsleau de la ţărm la ele şi de la ele la ţărm şi printr-o însufleţire atât înlăuntrul lor cât şi în toate din jur, făcând priveliştea cât nu se poate mai frumoasă.”

Marea artă a lui Dickens este aceea de a fi infuzat în romanele sale, care oferă un tablou de epocă având ca fundal ceţoasa Londră, cea mai suavă poezie. Cititorii de azi pot simţi acei fiori pe şira spinării, semn al emoţiei estetice de care vorbea Nabokov, unul dintre admiratorii geniului dickensian.

© 2007 Revista Ramuri