Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (26)

        de Gheorghe Grigurcu

Un cuplu de poeţi, iniţial mai discret în climatul cenaclului lovinescian, apoi strălucind în prim-planul „realismului socialist”: Eugen Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu. I-am cunoscut pe amîndoi, dîndu-mi seama de marea deosebire umană dintre ei. Chiar în anii ‘50, aflat pe culmile recepţiei oficiale, Cicerone Theodorescu înfăţişa o delicateţe, o politeţe, hai să folosesc cuvîntul cel mai adecvat, o bunătate nedezminţită. Se arăta dispus a sta de vorbă, inclusiv la el acasă, cu un începător umil, cum era subsemnatul, făcîndu-se că nu-i bagă în seamă stîngăciile, să-i citească răbdător versurile, să-l povăţuiască. O undă calorică emana din făptura sa de ins înalt, bine clădit, dar cu o privire visătoare, în care părea că se dizolvă stihurile sale făcute la comandă, în atelierul meşteşugăresc „realist-socialist” al momentului. Rămînea raportul de la om la om. Straniu, dup㠄liberalizare”, cînd fostul bard ermetizant ar fi putut încerca să se „reabiliteze” cum destui alţii, acesta s-a efasat, s-a pierdut în umbră pînă la moartea-i prematură. Îl întrezăream uneori la restaurantul Casei Scriitorilor, stînd de vorbă cu amicul său Eugen Jebeleanu, cu o figură obosită, îmbrăcat neglijent, cu aerul cuiva care are ceva pe suflet. Cu totul din altă stofă era croit Jebeleanu. Ţeapăn la propriu şi la figurat, distant pînă la aroganţă, înveşmîntat cu pedanterie, avea alura unui personaj familiarizat cu gloria într-atît încît poate bate la orice oră la uşa ei, precum a unei amante frumoase, cu încredinţarea că i se va deschide. Izbea infatuarea literatului care aspira fără clipire la Premiul Nobel. O poză aristocratică uzurpată, a cărei contrafacere se trăda prin rigiditatea excesivă, prin tendenţiozitatea apăsată a parvenitului. Seninătatea, bunele maniere, „gratuitatea” comportamentală a aristocratului veritabil absentau. Era de notorietate masa lui pururi rezervată - caz unic - la amintitul restaurant. Empatia apărea străină relaţiilor lui Jebeleanu cu semenii, aşa cum se profilau acolo cotidian. Îi lua locul fie o condescendenţă rece, atent drămuită, fie un rictus zeflemitor, cînd îi cădea în plasă cîte un confrate mai vulnerabil, precum un condeier de limbă idiş, bătrîn şi neajutorat, pe numele său Rispler. Protocolul sec alterna cu batjocura relaxantă. Nesinchisindu-se de împrejurarea că a fost unul din corifeii poeziei celei mai ţipător propagandistice, poetul arbora, de la un moment dat, o vag㠄opoziţie”, una căreia i-am zis „de cafenea”, căci nu încălca nimic din confortul unei vieţi îndestulate, puse la punct în mănoasa perioadă anterioară, bineînţeles fără a prezenta riscul unei rupturi reale cu regimul. Era asemenea unui joc de societate convenabil ambelor părţi. Întrucît cel în cauză deţinea în continuare funcţii oficiale măgulitoare, încasa onorarii maxime, avea o uriaşă datorie la Fondul literar, nicicînd achitată, îşi fuma în linişte sfidătoarele havane. A binevoit într-o seară să-mi ofere şi mie una. Totul era un şir de mici înscenări pentru a rămîne la suprafaţă. Un aggiornamento abil.

*

Trecutul nu e, vai, imobil. Fie că ne dăm seama fie că nu, are un curs descendent. Se ofileşte, se poceşte, se destramă cum o ţesătură putredă.

*

Dacă ai un succes într-o anume direcţie, nu-l părăsi. Dacă ai un insucces, nicio grijă, acesta nu te va părăsi el pe tine.

*

„Cînd ai de făcut o alegere şi nu o faci, această nepronunţare este ea însăşi o alegere” (Wiliam James).

*

Din spusele amicului A. E.: „Funcţionează o obiecţie acră (Liiceanu o împărtăşeşte şi el). Citeşti ceea ce-ţi convine, bunăoară texte proreligioase dacă eşti religios sau ateiste dacă eşti ateu, complăcîndu-te în atmosfera lor care te flatează. Dar cum altminteri? Să renunţi la textele pe care le simţi cele mai potrivite pentru tine, care se pliază pe fiinţa ta? Să faci ceea ce nu-ţi place? Ca în următoarea anecdotă: doi prieteni, cînd aveau la masă cartofi şi orez, X îi ceda cartofii lui Y, iar Y îi ceda orezul lui X, ca să aibă fiecare felul său de mîncare preferat. Pînă cînd au constatat că excesul de bune maniere era zadarnic. În realitate, X dorea să mănînce cartofi, iar Y orez. Avem apetituri ale sufletului la fel de naturale precum cele ale gurii”.

*

De la New-York, de unde-mi dă cîte un telefon, mă bate gîndul că poetul L. G. e dispus a nu face o mare diferenţă între Amarul Tîrg şi o înjghebare de colibe africane. Vorbeşte despre Tîrgul meu nici măcar cu dispreţ, ci cu un simţămînt calm al distanţei astronomice care mistuie fiinţa.

*

Tristul omagiu pe care Alfred de Musset îl aduce urii, socotind-o „singura pasiune ce supravieţuieşte speranţei”. Şi sarcasmul sclipitor al lui Baudelaire pe acelaşi subiect: „Ura e licoarea preţioasă, o otravă mai scumpă decît a vestiţilor Borgia, căci e făcută din sîngele, din sănătatea, din somnul nostru şi din două treimi ale dragostei noastre. Trebuie deci să fim mai zgîrciţi cu ea”.

*

Despre firea raţionalist-libertină a francezilor, în formula: „liberté, egalité, infidelité”.

*

De la o vreme, simţi cum caracterele emană un miros pe care-l înregistrează senzorii olfactivi ai psihicului. Uneori te îndeamnă să-ţi acoperi nasul cu batista.

*

Să fie subtilitatea o sofisticare a instinctului de supravieţuire? Să aibă, prin urmare, o esenţă biologică?

*

„Există falsă modestie, dar nu există fals orgoliu” (Jules Renard).

*

„Puiul de pisică, făcînd salturi şi tumbe nostime de tigru mic, e infinit mai amuzant decît o jumătate, baremi, din oamenii cu care eşti constrîns să convieţuieşti pe lumea asta” (Lady Sydney Morgan).

*

„Omul se visează pasăre sau peşte, şarpele ar vrea să aibă aripi, cîinele-i un leu dezorientat, inginerul s-ar dori poet, musca-ncearcă să devină rîndunică, poetul cugetă cum să imite musca, pisica, ea, se vrea numai pisică, orice pisică e pisică de la mustăţi la coadă, de la freamăt la şoarecele viu, din străfundul nopţii la ochii ei de aur. (…) O, mică-mpărăteasă fără-mpărăţie, conquistador fără de patrie, minuscul tigru de salon, nupţială sultană validé a cerului eroticelor streşini, tu reclami vîntul dragostei intempestive, cînd umbli pui pe sol patru picioare delicate, năzuroasă, îndoindu-te de tot ce-i pămîntean, căci totul e imund pentru imaculatul tău picior” (Pablo Neruda).

*

Tema pisicească pusă în discuţie de filosofi. Jacques Derrida ia apărarea micilor feline, în volumul său L’animal que donc je suis, susţinînd cu inima caldă, dar nu şi fără argumentele unei raţiuni ştiinţifice, că sîntem mai apropiaţi de animale decît ne îngăduie tradiţia să credem. Contrazicîndu-l în această privinţă pe Heidegger, care a susţinut că necuvîntătoarele nu mor, ci doar se sfîrşesc, neavînd conştiinţa morţii, fiind doar… fiare. Bineînţeles, vanitatea antropoidă a reacţionat. Derrida s-a văzut taxat pentru „excese”, pus în rînd cu „ieşirile excentrice” ale lui Bernard Henri Lévy…

*

Şanse: Tinereţea învinge prin viaţa ce i se deschide în faţă, maturitatea prin suprapunerea cu viaţa care-i este dată. Dacă are noroc, bătrîneţea beneficiază şi ea, claudicînd, de vizionarea vîrstelor anterioare. Ca la teatru.

*

Trădarea prieteniei e mai gravă decît trădarea dragostei, pentru că, lipsind senzualitatea, prietenia are un temei pur moral.

*

„Cine nu are filosofie, adică apetenţa adevărului, rămîne cu exactitatea” (Noica).

*

A simţi realul ca o idealitate, a simţi idealitatea ca un real. Primul termen se află la îndemîna tuturor copiilor, al doilea e un dar pe care Muzele îl fac cui vor ele.

*

Din lexicul distinctiv al ţoapelor intelectuale de azi: a lectura, a implementa, a derula, prevéderi (cu accentul pe a doua silabă), cuvîntul deci la început de propoziţie, ca şi în loc de ca, datorită în loc din cauza etc. Un foarte înalt demnitar a reuşit performanţa de-a folosi toate aceste drăgălaşe expresii într-o singură alocuţiune televizată…

*

„Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-Al Doilea Război Mondial au depăşit 300.000 de morţi: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reţinuţi, anchetaţi, condamnaţi prin sentinţe judecătoreşti, condamnaţi administrativ, internaţi în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportaţi. Dintre aceştia au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000. Dacă aşa stau lucrurile, prin ce a fost pacea mai bună decît războiul? Să facem o socoteală. Pedepsele aplicate deţinuţilor politici au variat între 3 şi 25 de ani. Pentru simplificare, lăsăm deoparte condamnările la muncă silnică pe viaţă sau la moarte. Ele nu depăşesc semnificativ cruzimea inchiziţiei spaniole, care, în trei secole de existenţă activă, a ucis 3.000-5.000 de eretici. Tot pentru simplificare, să zicem că media pedepselor a fost de 10 ani. Dacă înmulţim aceşti zece ani cu cele două milioane de victime, obţinem 20.000.000 de ani pentru totalul deţinuţilor politici. Înfricoşător. Cifră geologică. Vîrsta glaciaţiunilor, multiplicată cu opt sau, la scara evoluţiei umane, de patruzeci de ori mai mult decît paleoliticul, mezoliticul şi neoliticul, împreună. Iar performanţa aceasta halucinantă aparţine judecătorilor militari. Grupului restrîns de activişti de partid care, în locul şepcii şi salopetei proletare, au ales să poarte caschete şi uniforme cu însemne şi stele sovietice pe epoleţi” (Florin Constantin Pavlovici).

*

Bătrîneţea începe în momentul crepuscular în care îţi dai seama prima oară de precaritatea vieţii. Fapt ce se întîmplă să aibă loc în adolescenţă.

*

Umilele mitologii personale de care unii dintre noi au nevoie. Căutăm a înzestra fiecare perioadă a vieţii, fiecare loc în care ne aflăm cu o aură a trăirii privilegiate, idealizatoare, cu rolul de-a ne proteja. Obţinem astfel un şir de icoane profane. Imagini ale unui început repetat, devenit un gen de cult intim, care include privelişti, încăperi, oameni, animale de odinioară. Embrioni ai unei existenţe posibile pe o anume lungime de undă afectivă, rămaşi aşa într-o enigmatică adăstare.

*

Începutul, orice început implică un risc. E un „mister abrupt” (Monseniorul Ghika). Un risc ce poate a nu dispărea niciodată, aidoma unui mister perpetuu.

*

„Amintirile entuziaste despre personalităţi le scriu aceia care i-au văzut o singură dată şi fugitiv. Cei care i-au cunoscut de aproape dau relaţii plate şi superficiale, căci au scrutat numai contingentul” (G. Călinescu).

*

A suprima începutul, aşa cum sîntem dispuşi a suprima sfîrşitul. A trage infinitul bidirecţionat în simboluri, precum Borges, care se referă la Cartea de visuri „pentru că nici cartea nici nisipul n-au început şi nici sfîrşit”.

*

Cea mai mare provocare a vieţii: intimitatea cu lucrurile mărunte. Plantarea în lumea minimalelor cu care convieţuim cotidian. În raport cu ele, „mărimile” concrete ca şi cele abstracte capătă alura unor obiecte de lux, frecventate rar.

*

„Cîteodată laşitatea dă aceleaşi efecte ca şi caracterul. E o deosebire numai de parfum!” (G. Călinescu).

*

Clişeele ajung să mintă nu pentru că n-ar fi capabile de adevăr, ci pentru că-l slugăresc în loc de-a pretinde un regim de egalitate cu acesta.

*

Atîtea fiinţe şi lucruri lunecă pe lîngă tine, intangibile precum luna. Cum să mai speri ceva?

*

Cercuri vicioase: politeţea pedantă poate fi o formă de vanitate, linguşirea ascunde o notă de dispreţ faţă de obiectul ei (“îl fac să joace cum vreau eu”), speranţa însăşi maschează prea adesea o deznădejde…

*

„Ne-am înţeles repede că devenisem buni prieteni pentru totdeauna, şi el spunea «prietenia noastră» ca şi cum ar fi vorbit de vreun lucru însemnat şi gingaş care ar fi existat în afară de noi şi despre care - lăsînd la o parte dragostea pe care o purta amantei sale - spunea în curînd că e cea mai mare bucurie a vieţii sale. Aceste cuvinte îmi pricinuiau un soi de tristeţe, şi mă simţeam stingherit să le răspund, cînd în tovărăşia lui, stînd de vorbă cu el - şi fără îndoială că la fel s-ar fi întîmplat cu oricine altul - nu încercam nici urmă din acea fericire pe care, dimpotrivă, eram în stare să o resimt cînd eram singur. Singur, uneori, simţeam cum se revărsa din adîncul meu vreuna din acele impresii care-mi prilejuiau o linişte desfătătoare. Dar îndată ce stam de vorbă cu un prieten, mintea mea îşi schimba obiectivul, îşi îndrepta gîndurile spre acest interlocutor şi nu spre mine însumi şi cînd ele urmau acest sens invers, nu-mi pricinuiau nicio plăcere. Odată ce mă despărţeam de Saint-Loup, puneam, cu ajutorul cuvintelor, oarecare rînduială în clipele confuze pe care le petrecusem cu el; îmi spuneam că aveam un prieten bun, că un prieten bun este lucru rar şi, simţindu-mă înconjurat de bunuri greu de dobîndit, gustam ceea ce era tocmai opusul plăcerii mele fireşti, opusul plăcerii de-a fi extras din mine şi de-a fi scos la iveală ceva ascuns în mine în penumbră. Dacă petrecusem două sau trei ore stînd de vorbă cu Robert de Saint Loup şi el ar fi apreciat ceea ce îi spusesem, încercam un soi de remuşcare, de regret, de oboseală, că n-am rămas singur, ca să fiu, în sfîrşit, gata de lucru” (Proust).

*

Călătorind cu trenul, ai prilejul de-a urmări, mai cu seamă în zonele deluroase ori montane, privelişti care ţi se par apropiate, însă de-a căror distanţă reală îţi dai seama cînd observi cît de mici sînt oamenii şi animalele pe care le cuprind. La fel de înşelătoare îţi apar şi unele secvenţe ale trecutului, mai mai să le atingi cu mîna, să le retrăieşti din punctul unde le-ai lăsat, dar fiinţele pe care le circumscriu denunţă iluzia cînd le revezi violent îmbătrînite, schimonosite de ravagiile vremii. Astfel iei notă de înstrăinarea ce le proiectează în depărtări tot mai mari, ireversibile.

*

Amintirile? Ei bine, de la un anume timp ele ajung să capete o intensitate nemaipomenită, o furoare tiranică. S-ar zice că se substituie Erosului care se retrage. Aceeaşi violenţă care devastează şi totodată aţîţă viaţa, aceeaşi flacără ce se consumă pentru a se regenera, de astădată fără promisiuni deşarte, confruntîndu-se doar cu propria-i oglindire.

Nr. 08 / 2012
Colocviile „Ion D. Sîrbu” – 2012

Dragi colegi din Craiova
de Virgil Nemoianu

Împotriva dictaturii lui Caliban: I.D. Sîrbu și onoarea intelectualilor din România
de Vladimir Tismăneanu

Corabia, călătorii și vâslașii
de Gabriel Chifu

Din Jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (26)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Ceea ce rămâne
de Adrian Popescu

Sisif, un blestem românesc
de Nicolae Prelipceanu

Tînărul Adrian Alui Gheorghe sau amintiri de marți despre Cenaclul de Luni
de Nichita Danilov

„Jertfele” scriitorului (II)
de Nicolae Oprea

Locuința poetică a zeului
de Paul Aretzu

Un text care s-a scris singur
de Ioan Lascu

„Identități precare”
de Constantin M. Popa

O mașină (literară) pentru viitorul imediat
de Ioana Dinulescu

Paradoxul bibliotecarului
de Daniela Firescu

Atât de direct, și totuși enigmatic
de Gabriel Coșoveanu

O biografie altfel
de Gabriela Gheorghișor

Lumea fără priviri
de Florea Miu

Vara Poeziei la Teatru
de Gabriel Chifu

Vara Poeziei la Teatru
de Horia Gârbea

Vara Poeziei la Teatru
de Nicolae Prelipceanu

Vara Poeziei la Teatru
de Paul Aretzu

Vara Poeziei la Teatru
de Cristian Liviu Burada

Vara Poeziei la Teatru
de Ionel Ciupureanu

Vara Poeziei la Teatru
de Nicolae Coande

Vara Poeziei la Teatru
de Bucur Demetrian

Vara Poeziei la Teatru
de Ioana Dinulescu

Vara Poeziei la Teatru
de Mihai Ene

Vara Poeziei la Teatru
de George Popescu

Nicolae Sava
de Mircea Bârsilă

O poetă uitată: Elena Farago
de Octavian Soviany

Poezie
de Ioan Radu Văcărescu

Viaţa ca o… paradă (vol. I)
de Jean Băileșteanu

Luiza îl invocă pe bunicul mort
de Corin Braga

vitrina cărților
de Nicolae Coande

O sticlă de plastic cu cântic de greieri
de Iulian Caragea

Mihai Cimpoi sau esența Ființei românești
de Tudor Nedelcea

Grigorian Rusu, o perspectivă a realităţii
de Cătălin Davidescu

Revista Argeş sub semnul exigenţei creatoare
de Ioana Dinulescu

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOLAE LABIŞ“, ediţia a XLIV-a, 2012

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a U.S.R.

Poeme
de Tony Hoagland

© 2007 Revista Ramuri