Am avut (ne)norocul să mă nasc într-o ţară cu peisaje frumoase, dar şi cu imense rezerve minerale, care altora le-ar fi adus o prosperitate stabilă. Am şi învăţat pe la şcolile începătoare despre frumuseţile ţării noastre, ba chiar şi că „omul sfinţeşte locul”. Ei, cum îl sfinţeşte omul pe loc, asta e altă poveste. M-am obişnuit şi cu elogiile aduse ba ţăranului român care ar fi aşa şi pe dincolo, mai ales acum, când a dispărut cu desăvârşire ca atare, ba românului în general, care ar fi bun şi primitor şi blând şi nu mai ştiu cum, tot calităţi una şi una, cu care să te poţi mândri în faţa oricui, mai ales dacă face parte dintre cei care atunci aud pentru prima oară de acest cetăţean.

Mă număr printre aceia care nu s-au lăsat intoxicaţi decât în prima copilărie de lozincile acestea, plus cele ale socialismului biruitor, ai cărui corifei afirmau fără ruşine că negrul e alb şi albul invers. Am trăit, cu alte cuvinte, într-o ţară pe dos. Dar n-am putut să nu observ o constantă a lumii româneşti, şi anume bătălia între aceia care vor s-o menţină pe harta estului şi ceilalţi, mai puţini, deşi mai potenţi intelectual, care ar fi vrut să trecem pe aceea a vestului. Bătălia părea a fi fost câştigată de cei care trăgeau spre vest, ba s-a şi afirmat, după cum se vede astăzi, pripit, foarte pripit, dacă pot spune aşa, că nu mai există cale de întoarcere.

În iunie 1990, după ce ne crezusem, cam tot aşa, pe drumul cel bun, Iliescu a chemat minerii să ne schimbe macazul. Pentru mulţi ani schimbarea de macaz s-a şi produs. Cu chiu cu vai, 17 ani mai târziu ne-am trezit, nici noi nu ştim cum, nici azi, mutaţi pe harta vestului, numită acum NATO şi UE. Şi iar afirmaţii că istoria nu se mai poate întoarce, că totul e definitiv, ca şi cum nimeni dintre cei care afirmau asta n-ar fi citit niciodată o pagină de istorie, ca şi cum nimeni n-ar mai fi ştiut că suntem la un pas pe scara globală de „marea prietenă de la răsărit”, care în mod constant a urmărit să ne ţină în hăţurile ei, ba cu armata, ba cu partidul, ba, acum, cu partidele, dar şi cu gazele şi ţiţeiul. Criza economică mondială a furnizat argumente, tot false, ca şi cele de altădată, celor rămaşi sau nou născuţi cu ochii spre Moscova. Ba, acum, şi spre China, aflată într-un extraordinar avânt economic şi financiar, ameninţând că ea va salva lumea vestică. Ar fi vizibil pentru orice om care nu e chior că, în ordinea socială a sclaviei se poate obţine o productivitate extraordinară, pentru că nu îi dai celui care produce ce produce mai mult de un pumn de orez, cât să nu moară de foame. Şi atunci, sigur că tot produsul lui e mai ieftin şi deci mai competitiv. Dar nu cumva ar fi de preferat să se respecte regulile celor cu care concurezi? Ar fi, numai că acest lucru l-ar face lumile în care regulile se respectă, în care legile se respectă, în care, în fine, drepturile oamenilor sunt respectate, nu acelea unde dictatul ţine loc de lege şi de orice altceva, iar omul e cel mai de preţ capital.

Nu au trecut din iunie 1990 decât 22 de ani şi iată-ne iarăşi la o răscruce asemănătoare, când lipsa de respect faţă de reguli, de legi, lipsa de fair play specifică lumii estului îşi arată colţii în viaţa noastră publică, irosind ani de construcţie dificilă a unei imagini cât de cât europene. Ceea ce este greu de suportat pentru un om obişnuit, totuşi, să respecte anumite bariere pe care, uneori, singur şi le-a pus, dar pe care, în general, societatea le-a pus tuturor, tocmai pentru a rămâne societate şi nu o adunătură haotică şi dezorganizată, este apariţia, din nou, a discursului dublu sau chiar multiplu, după cum interesele partidului o cer. Şi nu numai că spui una când te adresezi vestului cu care pretinzi că mai ai vreo legătură şi alta aici, totuşi, în est, ci chiar una azi aici, alta mâine tot aici, alta poimâine tot aici şi aşa mai departe. Ca să nu mai spun de surzenia urechii la care i se spune unui înalt demnitar arogant că şi-a plagiat lucrarea de doctorat şi că, deci, orice om corect din Europa ar demisiona, iar el strigă că are nevoie de demisia preşedintelui, vinovat, între altele, de a fi stat în spatele acestei dezvăluiri. Ca şi cum un hoţ ar da vina pe cel care l-a prins. Aşa cum se şi întâmplă, de altfel, dacă, în tramvai sau în autobuz, îl suprinzi pe un hoţ cu mâna în buzunarul cuiva. Ca urmare te alegi cu un potop de înjurături dintre cele mai jegoase, asta dacă scapi de vreun cuţit care să ţi se înfigă în burtă de cel surprins în flagrant delict. Comportamentul e acelaşi, deşi un fals ştaif acoperă jegul interior al demnitarului, mult mai vizibil la hoţul de buzunare din exemplul meu.

Ce vreau să zic este că deplâng mereu lipsa de stabilitate a lumii noastre, posibilitatea de a fi întorşi oricând de la drumul către democraţia europeană, despre care credeam şi mulţi chiar afirmau că e fără întoarcere. Fără întoarcere nu e, domnilor, decât moartea, dispariţia omului sau a statului, cel puţin pe aceste meleaguri blestemate, unde Sisif e un model care ar trebui luat în seamă de fiecare dintre cei care depun vreun efort de ameliorare a lumii româneşti. Când ziceai că nu se mai pot întâmpla mineriade, hop una de altă natură. Când ziceai că, gata, suntem şi noi ca ei, hop o lovitură care te întoarce iar cu faţa spre est şi spre metodele banditeşti ale acestuia, spre Putin şi poporul rus care, mâine poimâine, o să spunem că „libertate ne-a adus”, aşa cum eram siliţi, acum peste 50 de ani, să spunem despre Stalin şi poporul rus...

Tristeţea este că, nici atunci când voi fi pe patul de moarte nu voi putea fi sigur că, până în clipa morţii mele măcar nimic nu se mai poate schimba, oricât de puţin important ar mai fi pentru mine, un muribund. Ţara asta pare, ea însăşi, un muribund, mereu întors de la moarte şi iar ajuns în preajma ei. Pentru că moartea democraţiei, al cărei prim semn este limbajul multiplu şi minciuna generalizată şi manevrele ascunse împotriva justiţiei şi ale dreptăţii, nu pot duce cu toatele decât, în final, la un fel de moarte a ţării. Nu e mai puţin adevărat că, în cazul unei ţări, moartea nu e totdeauna definitivă, aşa cum e în cazul unei persoane, dar ce viaţă e aia când mereu mori şi iar învii, ştiind cu siguranţă că iarăşi n-ai s-o mai duci mult?