Un optzecist întârziat poate fi Liviu Antonesei (n. 1953), debutat în 1988 cu Semnele timpului, volum urmat la un an de Pharmakon (poezii, 1989). În tot cazul, şi nu o spun eu cel dintâi, cel puţin în ce priveşte proza, Antonesei este un postmodern inconturnabil. Până la proză însă, scriitorul ieşean a descins masiv în zona eseului, cărţile sale de gen apropiindu-se sensibil de o duzină. Formaţia de sociolog şi înclinaţia către filozofie s-au dovedit mai fecunde decât atracţia spre poetic sau plăcerea de a povesti. Cât despre tentaţia epicului, aceasta s-a concretizat în câteva cărţi notabile, cum ar fi Check point Charlie. Şapte povestiri fără a mai socoti şi prefaţa (2003), La Morrison Hotel. Povestiri de până azi (2007) şi Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia (2012).

Ultima, apărută la Polirom, include unsprezece „poveşti” de întindere variabilă, care plac în primul rând prin firesc, prin simplitatea şi prin directitudinea discursului narativ, datorită absenţei oricărei servituţi faţă de convenţii. Autorul povesteşte ca şi când ar sta lejer de vorbă cu un locutor care este cititorul, i se adresează la persoana I, mai toate textele constituind relatarea unor amintiri şi a unor păţanii personale. Multe dintre ele nu aduc nimic senzaţional, doar cel mult anecdotic, firescul, cotidianul, faptul frust de viaţă fiind mai mereu în prim plan. Nu întâmplările sunt neapărat importante, semnificative, ci modul de a povesti. Scrisă cu aparentă uşurinţă într-un stil de factură intelectuală, cartea recentă a lui Liviu Antonesei se citeşte repede, fără un real angajament de atenţie şi de decodare din partea lectorului, amintindu-mi de ceea ce odinioară se chema „cartea de vacanţă”. Totul este spus de un om inteligent, fin, experimentat, cu dezinvoltură, dar fără pretenţii, par passe-temps, pentru a se amuza un pic.

Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, povestirea titulară a volumului, este cea mai cu miez, memoria autorului întorcându-se către neaşteptatul şi neliniştitorul eveniment ce a avut loc în 21 august 1968, adică invazia trupelor sovietice şi a „armatelor frăţeşti” în Cehoslovacia, pentru a suprima urmările Primăverii de la Praga. Sunt redate convingător, ca o mărturie a unui participant direct, starea de spirit a românilor, atmosfera psiho-politică din jurul acelui eveniment, dar e povestită cu haz şi în amănunt şi o plănuită rezistenţă „armată” a copiilor ieşeni, vecini de-ai autorului, în cazul unei invazii similare în România. În ce priveşte gustul (inclusiv al subsemnatului) pentru picanterie şi pentru anecdotic, alături de Victimele inocente… mai pot sta Neaşteptata apariţie a lui Poseidon pe insula lui Zeus şi mai ales Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf şi martir.

Postmodernismul lui Liviu Antonesei survine, aşa cum s-a mai spus, prin imixtiunea vocii auctoriale în propriul text, flou, totdeauna deschis, receptiv la orice detaliu autobiografic, cultural sau anecdotic. Autorul lasă impresia unei libertăţi nonşalante, aparent nelimitate, povestind tot ce-i vine la gură, fără nici un fel de complicaţii scripturale. Un text în curgere liberă pe versantele memoriei, personale, de viaţă şi culturale, ca şi pe cele ale micilor improvizaţii glumeţe îmi pare a fi proza lui Antonesei. Un text scris fără prejudecăţi de ordin canonic, într-o perfectă mişcare a libertăţilor simple, venite dintr-o naturaleţe la vedere. Astfel, el îşi asociază fără efort cititorul şi-l face complice la acele mici întâmplări, invenţii, giumbuşlucuri, adeseori însăilate într-o diversitate de planuri narative. Variaţia planurilor narative, din când în când intersectându-se brusc, neaşteptat, e o dovadă a tentaţiei autorului către invenţie şi către joc. Până la urmă, Liviu Antonesei scrie proză şi pentru propria-i plăcere. El nu şovăie să recunoască faptul că îşi minte cititorii, păcălindu-i prin ceea ce scorneşte, imaginează, înşelându-le în acest fel apetitul pentru amănunte intime, mondene, pentru confesiuni personale. Drept urmare, este dificil de delimitat, în povestirile cu pricina, autenticul biografic de autoficţiune. De pildă, cum poţi şti exact câtă experienţă şi câtă ficţiune se află într-o povestire precum Ce căuta neamţul în Polonia?

„Gătesc rar, foarte rar. Cu toate acestea, mă grăbesc să salut călduros noul site gastronomic al lui Boerescu, precum şi ghidurile sale de vinuri şi felurite alte băuturi fermentate sau distilate. Nu doar pentru că mănânc zilnic şi din când în când mai şi beau, ci pentru că, prin atâţia agenţi neobosiţi ai culturalizării, s-a găsit în fine unul care să se ocupe şi de civilizarea noastră. […] Dar până la urmă nu despre ce, cum şi cât gătesc este vorba în aceste pagini – oricum, nu doar despre asta! –, ci despre singurele momente de bucurie, dacă nu de-a dreptul fericire, trăite de un tânăr neamţ în jumătatea de an pe care a petrecut-o angoasat şi dificil în totuşi unul din cele mai frumoase oraşe din lume. […] Venise de câteva luni la Cracovia, cu puţină vreme înainte de începutul anului universitar, ca lector la Institutul de Germanistică al Universităţii” (pp. 141-142).

Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, titlu care sună asemănător cu Războiul Troiei nu va mai avea loc, este o carte reconfortantă, tocmai bună pentru loisir, astăzi, când experimente de tot felul copleşesc nu numai genul prozei, experimente nu tocmai agreabile însă pentru numeroşii cititori obişnuiţi, pentru care lectura trebuie să fie facilă, accesibilă, asemenea textelor din manualele clasice. Fără a face rabat de la ţinuta de scriitor elegant, cultivat, ce ocoleşte excesele intelectual(ist)e, Liviu Antonesei satisface dezideratul publicului, aducând această mostră de proză postmodernistă la nivelul receptării comune. Şi nu este puţin lucru, astăzi, când în ciuda unor aprecieri optimiste ce se fac auzite din gura unor somităţi în materie, numărul cititorilor este în scădere. Constant pare să rămână doar numărul vizitatorilor ce se perindă pe la târgurile de carte, dar o mai mică parte din ei sunt şi cumpărători şi cititori de literatură contemporană.