Fără să insinueze vreo distanţare ironic orgolioasă faţă de abordările recente din sfera esteticii literare, unele, e drept, lipsite de marcaj teoretic, Sanda Cordoş înţelege să-şi asume un mandat credibil în trasarea cât mai exactă a hărţii literaturii române actuale prin raportarea permanentă la conceptul de reprezentare identitară. Un concept umbrelă, menit, în cazul celui mai nou volum al cercetătoarei clujene, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (Cartea Românească, 2012), să dea unitate textelor eseistice care vizează opere şi scriitori începând cu anii realismului socialist şi până la realizări literare notabile din momentul prezent. Desigur, autoarea îşi dă seama de convenţionalitatea inerentă a oricărui mod de organizare a cărţii şi, compensator, pătrunde în nume propriu în problematica identitară („Pentru mine, reprezentarea literară este...”), urmărind un „efect de credinţă”, ca să folosim şi noi sintagma lui Pierre Bourdieu, citat, alături de Antoine Compagnon, Serge Moscovici, Daniel-Henri Pageaux, Tzvetan Todorov, Alex Mucchielli, Pietro Cingolani etc., toţi ca repere confirmative pe traseul unei puneri în temă cât mai exacte. Aşadar, pentru Sanda Cordoş reprezentarea literară este fundamental o reprezentare artistică, formă a limbajului bazată pe calitatea estetică. Fiind vorba despre aspiraţia de a cuprinde şi înţelege realitatea umană, literatura se defineşte, în acelaşi timp, ca reprezentare a identităţilor, „marginale” ori „exemplare”, supuse unui comandament al urgenţei.

Viziunea exegetei asupra literaturii postbelice nu repudiază periodizările datorate unor nume de autoritate (Negrici, Manolescu), ci nuanţează, cu calmul clarităţii care îi este propriu, tensiunile unei epoci deloc lineare. Între anii 1948 – 1965, literatura este considerată de către sistemul politic de inspiraţie bolşevică un „mijloc de propagandă, cu îndatoriri, scopuri şi modalităţi de realizare normate prin directivele de partid”. Începând cu 1965 („realismul socialist” iese din scenă, încercarea de resuscitare din 1971 rămânând fără consecinţe), scriitorii aduc în prim-plan moduri de existenţă şi valori marginalizate, interzise în alte tipuri de discursuri publice, pentru ca după 1990 să-şi piardă audienţa şi prestigiul avute înainte. Acum, consideră Sanda Cordoş, problematica identitară devine supratema literaturii interesate de investigarea „nesiguranţei de fond a românităţii”.

Profund dedicată explorării arealului dominat de ideologia realismului socialist, autoarea propune un studiu sistematic, structurat în funcţie de acutizarea simţului temporal şi de clarificările conceptuale (să nu uităm că Sandei Cordoş îi aparţine distincţia necesară făcută între proletcultism şi realismul socialist). „Periodizarea” este urmată de parcurgerea textelor „oficiale” trădând obedienţa activiştilor politici români faţă de modelul jdanovist, sovietic. Discursul doctrinar, pe cât de sărac în idei, pe atât de agresiv, aparţine, după criteriul poziţiei în raport cu puterea, stegarilor (Leonte Răutu, acest „Jdanov român”, în formula lui Vladimir Tismăneanu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Mihai Beniuc, Sorin Toma). Un rol ambiguu îl au corifeii (scriitori consacraţi care au legitimat noua „ideologie artistică”: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Zaharia Stancu). În fine, apar şi tendinţe susţinute de înnoitori (unii tineri ce resimt nevoia unui spaţiu creator eliberat de constrângeri, aşa cum s-au manifestat, de la un punct, Ov. S. Crohmălniceanu, Vera Călin, Petru Dumitriu, Marin Preda, pentru a rămâne la exemplele Sandei Cordoş). Concluzia este una ce, în perspectiva timpului, pare de neînţeles: realismul socialist, cu cerinţele lui dogmatice, a impus literaturii române un teribil pat procustian, pe durata a mai bine de două decenii.

Dacă eseurile reprezentărilor transversale nu relevă întotdeauna o mare vocaţie de critic, atestă, în schimb, un regim de comunicare firească, sinceră, o atitudine amprentată de rigoare şi fermitate. „Calendarul” anului 1956 desenează „tabloul impur” al existenţei literaturii oficiale gardate mai mult sau mai puţin subversiv de literatura interzisă şi de cea alternativă, scrisă în exil. Zodia de ariditate sub care este aşezată creaţia literară se încearcă a fi înfrântă prin tentative simptomatice, considerate de către diriguitorii vieţii culturale calomnioase, duşmănoase, anarhice. Reţinem „cazul” Radu Cosaşu, „momentul exploziv”, al lansării teoriei adevărului integral, moment ce dezvoltă o imensă energie a memoriei „supravieţuind” până în zilele noastre.

Sanda Cordoş ne pune în faţa unor practici perverse prin care incomozii sunt atraşi în cursa unor gesturi autodevorante. Citez, pe larg, episodul „ieşirii antipartinice” a lui Al. Jar la şedinţa cu activul de partid a Comitetului raional „I. V. Stalin” din Bucureşti (mai 1956), veritabil nucleu de nuvelă tenebroasă: „Gh. Gheorghiu-Dej se apropie de un grup al scriitorilor şi îl încurajează pe Al. Jar (vechi tovarăş, comunist din ilegalitate, închis în penitenciarele româneşti şi participant la acţiuni ale rezistenţei franceze alături de soţia sa Olga Bancic, decapitată de Gestapo) să se înscrie la cuvânt şi să-şi facă publice nemulţumirile pe care le exprima în discuţii private. Încurajat de înaltul îndemn, Jar ţine o cuvântare […] care depăşeşte limita admisă a avântului, problemele atinse fiind, toate, de fond. […] Practic, Al. Jar fusese invitat să-şi frângă singur gâtul, să facă un gest de sinucidere politică”. Urmeză sinistrul „ritual de desolidarizare”, un proces public de demascare, la care participă, printre alţii, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu, Aurel Baranga, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Silvian Iosifescu, Dan Deşliu, Mihai Novicov şi în urma căruia Al. Jar este exclus din P. M. R..

Adevărata statură a Sandei Cordoş, de inspirat comentator al cărţilor de proză, remarcabilă prin pregnanţa formulărilor, cordialitate şi eleganţă a ductusului, se dezvăluie în eseurile reprezentărilor identitare şi, mai ales, în studiile dedicate postmodernismului practicat de Mircea Cărtărescu în Orbitor, bufonului în opera lui Norman Manea sau arhetipului livresc modulat în romanele Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Provizorat de Gabriela Adameşteanu.

Aplicate strict la tema volumului sunt câteva eseuri articulate în orizontul imaginarului românesc şi care, prin „transcenderea dimensiunii estetice” (Gadamer), denunţă un inventar al neajunsurilor identitare. Scriitori precum Dumitru Ţepeneag, Petre Barbu, Adrian Oţoiu, Petru Cimpoeşu, Dan Lungu, Florina Ilis, Bogdan Suceavă sau Cristian Teodorescu, prin „de-tabuizarea României” propun o replică la romanul politic al anilor ’80 prin ceea ce Sanda Cordoş numeşte „romanul identitar”. Este, de fapt, terenul reinventării narative a unei ţări, prin renunţarea la tabuuri şi clişee, înlocuite cu temele grave ale momentului: „migraţia, lipsa de şansă şi de viitor, criza familiei, disperarea şi nebunia”. Nu sunt ocolite în Lumi din cuvinte, carte a recuperărilor şi, deopotrivă, a reevaluărilor unui teritoriu tematic multă vreme interzis sau deformat, referinţele la celălalt, fie că e vorba despre Italia, „pământul făgăduit al emigranţilor”, asociat în reprezentările din literatura română „cu libertatea, frumuseţea, toleranţa, vitalitatea, arta, cu muzicalitatea limbii”, fie despe „nemţii” plecaţi din România (Richard Wagner, Herta Müller, Hans Bergel) vorbind „limba experienţei comune”, o experienţă răvăşitoare, „la un pas de prăpastie”.

Sanda Cordoş însoţeşte, cu înţelegere şi luciditate, expresiile literare ale dramei „noilor nomazi”, românii migratori de azi fiind „mai curând protagoniştii unui exod decât eroi ai Odiseei”. Ei populează o lume de nicăieri, o lume, în termenii lui Cristian Nae, a identităţilor precare.