Suntem câţiva aici care nu mai ştim

încotro s-o apucăm.

El ne vede (noi nu-l zărim) şi ne mustră:

Ce e cu voi, aţi greşit drumul, v-aţi rătăcit iar?!

Noi stăm smirnă, tăcem vinovaţi,

n-avem ce să zicem, aşa e, iar ne-am rătăcit, iar

ne-am împotmolit, iar am făcut o nefăcută.

Dar, în clipa următoare, din vocea lui iese un omuleţ

cu trup adevărat, din carne şi oase şi sânge,

se înclină, îşi scoate pălărioara şi spune: bună seara.

Apoi ne asigură că

ne scoate el din fundătură, ne descurcă el,

ne arată el calea.

Ne îndeamnă să-l urmăm: haideţi.

Iar noi îl ascultăm timoraţi,

plecăm din vieţile noastre,

din trupurile noastre, le abandonăm

ca pe nişte costume decolorate de clovni,

care nu ne-au venit bine niciodată.

Ne ţinem după el alergând.

Ne conduce pe poteci înguste,

prin întunecime, pe povârnişuri.

Acum sufletul nostru e la vedere,

oricând ni-l putem pierde în ciudatul urcuş.

Tot păşind printre stânci, pe cărările anevoioase

observăm că ne cresc trupuri noi, iar din umeri,

ca nişte muguri umflaţi,

ne dau aripi.

Nu înţelegem încotro mergem, nici ce ne aşteaptă.

Doar bănuim.

Când vom fi sus, în vârful muntelui,

n-ar fi de mirare să-l auzim exclamând:

de aici, n-avem de ales, ne continuăm călătoria zburând.