n-am mai coborât de mult scara aurarilor şi acuma sunt singur

atunci ultima dată chiar în pasajul îngust

la mijlocul vârstei noastre cenuşii cum zicea pe vremuri dani

am intrat în peretele foarte înalt

printr-o uşă de fier cu iustin şi cu radu

ne-am aşezat la o masă joasă pe nişte tabureţi de lemn

care semănau cu turele de şah

ca şi când ne-am fi adunat în jurul focului la munte la fântânele

şi radu a şi zis bătrâne mai ţii minte coliba de sub runcuri

când femeile noastre erau la examene

şi jucam popice cu sticlele de rom de-un kil

şi dani s-a urcat până în vârful celui mai înalt mesteacăn din cindrel

într-un întuneric deplin am vorbit mult despre viaţă şi despre dragoste

şi ne durea în şaişpe de literatură

foarte târziu de fapt dimineaţa devreme când am ieşit în pasaj

din peretele ăla de cărămidă veche zăpada era până la genunchi

şi abia am urcat scara aurarilor până sus în oraş către casă

acuma cobor până jos în piaţetă să fac fotografii

pentru albumul cu oraşul meu natal

jos cerul nu se prea vede

şi-n jur nu-s decât piatră şi cărămidă şi obloane de lemn

cu vopseaua verde scorojită

şi iustin zicea pe vremuri şi ale lui ivănescu-s la fel

şi frunzele singurului arbust care a rezistat acolo

în umbra deplină parcă-s arse mereu

şi de culoarea nisipului în cuptorul de sticlă

şi la întoarcere chiar pe scara aurarilor spre oraş uşa veche văd

că-i zăvorâtă cu un lacăt uriaş şi murdară şi una cu peretele palid

şi dani e dus de-o viaţă

şi iustin e mort de mult

iar radu rătăceşte pe ici pe colo prin oraşele civilizate ape apusului

acasă descarc cele patru fotografii făcute şi de patru ori la rând

ecranul se-nchide cenuşiu

le suprapun cumva ca să pricep ce se întâmplă acolo

şi în imaginea ieşită abia zăresc un perete până la un cer bănuit

şi umbra unui arbust fără frunze şi cu flori de aur

urcam aleea de la marginea parcului subarini

şi de departe am zărit-o coborând

legănându-se lent pe un refren de altădată

sau măcar unul imaginat ad-hoc

într-o rochie roşie spălăcită

şi cu pantofi negri cu toc înalt şi butucănos

în picioarele umflate

şi când a trecut pe lângă mine

şi de aproape i-am văzut ochii duşi

şi vârsta greu de ghicit ca un ritm aproape uitat

mărgelele uriaşe de sticlă de la gâtul ei

au prins dintr-o dată o strălucire aparte

în lumina crudă a echinocţiului

filtrată printre ramurile chinuite de gerurile iernii

şi ca prin vis am văzut mesele încărcate de oameni

la barul din fostul veceu public cu beri multe în faţă

şi la capătul aleii uşile de la billa

deschizându-se şi închizându-se mute

şi maşinile intrând şi ieşind silenţioase

din parcarea bazinului olympia

am mai făcut câţiva paşi cu greutate în sus pe alee

şi m-am întors s-o mai privesc încă o dată

cobora pe alee legănându-se lent în acelaşi ritm

pe tocurile uriaşe şi scâlciate şi aproape ajunsese

la podul de peste părâul trinkvasser

ca să urce în partea cealaltă a parcului

şi brusc am realizat că probabil

sunt singurul bărbat din lume

care a întors vreodată capul după ea

şi brusc s-a întors chiar acolo pe podeţ

legănându-se din ce în ce mai tare în rochia aia roşie

spălăcită şi mi-a făcut cu mâna aşa cum ai flutura o batistă

prin geamul coborât pe jumătate al unui tren gata de plecare

morţii nu mai sunt morţi

viii nu mai sunt vii

ce-a fost până ieri cumsecade

e-acuma pe dos

s-a-ntors în putere ducă-se pe pustii

doar muştele-s aceleaşi la făgăraş şi la boston

şi aici în preajmă la sibii

pe frunzele platanilor lui lowell

pe frunzele castanilor din făgăraş

mâncate de prafuri sidefii

pe frunzele teilor tineri de la sibii

morţii nu mai sunt morţi

viii nu mai sunt vii

doar muştele-s aceleşi la boston lîngă atlantic

la făgăraş pe olt şi pe cibin la sibii

dimineaţa târziu pe fereastra de la baie privesc cerul

care de vreo două săptămâni se bolteşte demenţial

de albastru peste patrie

întorc privirea în oglindă

sub globul cu albeaţa scorojită

am obrajii gălbui de la viroza de vară pe care

o trag după mine de mai multe zile ca pe un câine căpos

mai bine nu mă mai bărbieresc să-mi fac sânge rău

privindu-mi paloarea şi ies şi aprind un viceroy moldovenesc

în timp ce la televizor o reporteriţă în piaţă la cluj

spune că românii preferă roşiile de import că sunt tari

dar nu au nici un gust cele româneşti sunt moi

şi se strică repede oare cum or mai fi roşiile în comuna

roşia unde popa saşilor nu mai are de un deceniu

nici măcar un enoriaş şi în lipsă s-a apucat de literatură

sau în satul roşia de secaş de unde venea când şi când

la sibiu moşul lui groşan şi şedea la împăratul romanilor

îmbrăcat româneşte şi pe ecran apare dintr-o dată

preşedintele în cămaşă roşie şi pe fundalul demenţial

de albastru al cerului patriei în vreme de criză se lăţeşte

o pleaşcă precum o aură

ca obrajii mei lipiţi de oglinda din baie

ca o rovignetă pe parbriz şi gălbuie ca şi când

ar fi suflată cu aur imaginar de la roşia montană

în piaţa mare a oraşului e linişte şi pace

într-o parte sunt aşternute pe caldarâm

o mie de capete de lut

fiecare un unicat unul din cincizeci e albastru

precum casa albastră de lângă palatul brukenthal

în faţa primăriei opreşte un bmw cu cd

coboară ambasadorul austriei

pătrunde nonşalant la patru ace în clădirea fostului cec

altădată prefectură de poliţie şi poliţistul de serviciu îmi spune

zâmbind să fac paşi mai încolo şi poze mai discret

fără să ştie că eu stau aici în ziua cenuşie cu anemici

stropi de ploaie şi nici măcar porumbei nu prea sunt

doar o duzină ca să fotografiez mulţimea de capete de lut

între care de parcă aşa ar fi fost stabilit

doarme dus un câine comunitar fără cap

în piaţa mare a oraşului e cât se poate de linişte

cât se poate de pace

după o lună de secetă cerul musteşte în sfârşit a ploaie

vine toamna dinspre polonia

liniştea pogoară în suflet ca apa în pământul crăpat

stau pe terasă

citesc nevinovăţia e atributul cerului

angolina doarme covrig sus pe canapea

mai deschide când şi când un ochi pe jumătate

tresare des şi visează cum vine toamna dispre polonia

liniştea se face grea precum cerul învolburat de septembrie

clyde doarme în curtea lui de sub pruni

sunt încă verzi doar ici colo câte o inimă galbenă-i întoarsă

spre pământ ridică rar o ureche la auzul unor paşi îndepărtaţi

pe pietrişul de dincolo de gard gri ca liniştea limineţii

ridică botul şi nările-i freamătă mirosind cum vine toamna

dispre polonia şi cum sufletul se-aşterne umil între merele

căzute în iarba uscată din cealaltă parte a grădinii

citesc alt pământ decât cel pe care l-am părăsit

nevinovăţia este neîndoios atributul cerului

şi al iubitelor mele animale

veghind subtil sub cerul totuna cu ploaia

visând cum implacabilă vine toamna dispre polonia