Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








vitrina cărților

        de Nicolae Coande

 

 

Bruce Bueno de Mesquita,

Alastair Smith – Manualul dictatorului

Editura Polirom, 2012

Manualul dictatorului, volum scris în colaborare de Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith (traducător, Ciprian Şiulea) este o carte de referinţă în domeniul atât de disputat al conducerii treburilor politice, al motivaţiei şi constrângerilor liderilor. Pandantul său ar putea fi (cu câteva epoci în urmă) Principele lui Niccolo Machiavelli – cu care a şi fost comparat, de altfel. Cei doi cercetători americani aduc însă chestiunea la zi şi fac o radiografie la rece, aproape cinică, inclusiv din punctul de vedere al moralei curente, a ceea ce poate însemna arta endemică a dispreţului în politica suverană a bunului plac. Fie că sunt dictatori sau democraţi, liderii politici ai lumii se confruntă, o dată ajunşi la putere, cu aceeaşi chestiune: cum se pot cheltui banii publici în scopul menţinerii cât mai mult la putere, fără ca populaţia să nu bage de seamă? Maeştri ai acestei arte a duplicităţii, care este politica în ansamblul ei, sunt numiţi rând pe rând, într-o cazuistică impresionantă, fie că se numesc Ludovic al XIV-lea, V. I. Lenin, Stalin, Ferdinand Marcos, Suharto, Saddam Hussein, Kim Yong Il, Fidel Castro, Mao Zedong, Anastasio Somoza, Asif Ali Zardari (preşedinte al Pakistanului, cu o avere de 4 miliarde dolari), Robert Mugabe, Mobutu Sese Seko, Samuel Doe, Haille Sellasie, Paul Castellano, şef al Mafiei, sau corporatişti care au dat tunuri la Hewlett-Packard, Enron etc. Autorii acestui studiu care nu ocoleşte nici figuri ale democraţiei actuale, ne pun la dispoziţie o informaţie aproape exhaustivă despre felul în care se face politica reală a unui lider ajuns la putere (prin alegeri sau lovitură de stat), sau ale coaliţiei care l-a adus acolo. Esenţialii, cum sunt numiţi acoliţii liderului, sunt cei care trebuie satisfăcuţi după preluarea puterii. Regula e simplă (o vedem şi în România): ia de la cei mulţi şi săraci (interşanjabilii) şi dă la cei puţini şi bogaţi. Toate acestea pentru menţinerea puterii cu orice preţ. Jocurile mari se fac în culise, nu la vedere. Adevăratul scop al puterii, ne conving autorii, este menţinerea puterii şi prea puţin politicile publice onorabile pentru ameliorarea calităţii vieţii. Atunci când încercăm să ghicim intenţiile unui lider ajuns la putere trebuie să observăm felul în care procedează imediat după preluarea acesteia, recompensele pe care le oferă acoliţilor precum şi tipul de politici publice prin care manevrează banii bugetului naţional. Trebuie să observăm cu atenţie felul în care se descotorosesc de rivalii lor, deşi aceştia le păreau prieteni la început (Castro l-a exilat pe Che Guevara, nu a plecat de bunăvoie în Bolivia, Stalin l-a împuşcat pe Troţki, deşi cel din urmă crease Armata Roşie şi era idelogul bolşevicilor, Traian Băsescu l-a rejectat pe Petre Roman, fostul lider naţional, imediat ce a preluat puterea în partid, Hodorkovski, magnatul Yukos aflat în închisoare, era iniţial un apropiat al regimului Putin înainte de a cădea în dizgraţia acestuia). Regulile după care trebuie să se călăuzească un lider care doreşte perpetuarea puterii şi controlul financiar şi politic sunt clar enunţate (cu exemple de rigoare): menţine coaliţia câştigătoare cât mai redusă cu putinţă (e mai bine să plăteşti şi să controlezi mai puţini oameni), menţine selectoratul (da, termenul e corect!) cât mai mare posibil pentru spaţiul de manevră, controlează fluxul veniturilor (e mai bine ca liderul să decidă cine mănâncă plăcinta, decât să caute o plăcintă mai mare pentru ca toţi să poată obţine o bucăţică), plăteşte susţinătorii vitali doar atât cât să-ţi rămână loiali (când liderul e în impas financiar sau e bolnav, loialii trădează, vezi cazul Ceauşescu, chiar dacă nenumit în carte), nu lua bani din buzunarul susţinătorilor tăi pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor (deşi pare prea de tot, asta e regula: nu-i poţi mulţumi şi pe acoliţi şi pe populaţie, vezi cazul Iulius Cezar). Ca atare, termeni precum autocraţi sau democraţi sunt despărţiţi de o linie foarte subţire de demarcaţie. Zicala populară este, ca de obicei, adevărată, mai mult sau mai puţin: toţi politicienii sunt la fel. Toţi sunt cu ochii pe impozitele colectate, iar resursele, bineînţeles, nu ajung pentru toată lumea. Unii, adică cei mulţi, vor suferi, desigur. O carte nemiloasă, dar adevărată în majoritatea premiselor sale. Cum s-a spus: viaţa (politica) bate filmul. Şi totul porneşte de la înnăscuta lăcomie omenească.

 

 

 

 

 

J. Krishnamurti,

D. Bohm

Sfârşitul timpului

Ed. Herald, 2012

Traducere de Ion Raica

Această carte de convorbiri purtată de doi oameni de orientări şi credinţe diferite, dar pe care îi uneşte pasiunea descoperirii adevărului, este o revelaţie pentru oricine îi deschide paginile. Căutătorul spiritual J. Krishnamurti s-a întâlnit cu fizicianul David Bohm de mai multe ori în cursul anului 1980 în Anglia şi SUA şi au purtat discuţii pe marginea a ceea ce semnifică plenitudinea timpului. Cândva, acum câteva mii de ani, omenirea a apucat-o pe o cale greşită. Oamenii au acceptat răul şi chiar l-au făcut cu o voluptate care sperie încă, jefuindu-şi semenii şi chiar exterminându-i. Păcatul originar este sursa răului în lume, ca şi o anume gândire despre scopurile imediate ale vieţii. Ceea ce era energie pură, creativă a fost convertită într-o sursă a răului. Eul pare cel vinovat de apariţia genei egoiste conchid cei doi într-o primă discuţie din carte. Căderea în timp, datorată păcatului originar, este mobilul prim al rătăcirii la care se vede supus omul de mii de ani. Cândva creierul nu a mai putut ţine pasul cu energia enormă care acţiona în lume şi de aici ruptura, falia care s-a produs între ceea ce Krishnamurti numeşte minte şi creier. Mintea este ceva în afara creierului, susţine Krishnamurti, iar timpul şi proasta lui întrebuinţare reprezintă adevăratul duşman al omului. Ieşirea din timp, însoţită de abolirea mişcării care conduce într-o direcţie greşită sunt metodele susţinute de Krishnamurti, care este convins că absenţa interiorizării actelor noastre conduce către acea exterioritate falsă producătoare de confiuzie şi non-sens. Gândirea umană duce adesea la catastrofe, potenţată de dorinţele acumulate în timp, iar timpul este adevăratul duşman. Krishnamurti cere să abolim timpul mergând pe calea meditaţiei dincolo de el. Mintea trebuie curăţată de acumularea de timp, care înseamnă acumularea de lucruri nefolositoare, contradictorii şi care duc la conflict şi luptă perpetuuă. Majoritatea religiilor au încercat o „ieşire” din timp punând în discuţie valori transcendentale, însă nu par să fi reuşit decât foarte puţin după cum observă David Bohm. Este şi opinia lui Krishnamurti care crede că abolirea timpului prin meditaţie susţinută înseamnă posibilitatea unei noi creaţii, dincolo de timp şi de valorile eului. Întregul univers este Mintea, nu mintea particulară, ci cea universală cuprinzând natura întreagă, iar Mintea Universală este ea însăşi parte a acelei Energii către care trebui să tindem.

Discuţiile purtate de cei doi sunt invitaţii la meditaţie şi aplicaţii practice, dincolo de teoriile intelectuale care trebuie abandonate atunci când vrei să realizezi o nouă ordine şi un nou început. Pentru a realiza eliberarea trebuie rupt şablonul activităţii egocentrice, tendinţa nestăvilită a acumulării şi făcută posibilă întoarcerea la sursa primară a energiei care duce la claritate interioară şi eliminarea falsului. Pentru a fi cu adevărat creativi trebuie eliminat eul, deşi pare atât de dificil...

Nr. 08 / 2012
Colocviile „Ion D. Sîrbu” – 2012

Dragi colegi din Craiova
de Virgil Nemoianu

Împotriva dictaturii lui Caliban: I.D. Sîrbu și onoarea intelectualilor din România
de Vladimir Tismăneanu

Corabia, călătorii și vâslașii
de Gabriel Chifu

Din Jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (26)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Ceea ce rămâne
de Adrian Popescu

Sisif, un blestem românesc
de Nicolae Prelipceanu

Tînărul Adrian Alui Gheorghe sau amintiri de marți despre Cenaclul de Luni
de Nichita Danilov

„Jertfele” scriitorului (II)
de Nicolae Oprea

Locuința poetică a zeului
de Paul Aretzu

Un text care s-a scris singur
de Ioan Lascu

„Identități precare”
de Constantin M. Popa

O mașină (literară) pentru viitorul imediat
de Ioana Dinulescu

Paradoxul bibliotecarului
de Daniela Firescu

Atât de direct, și totuși enigmatic
de Gabriel Coșoveanu

O biografie altfel
de Gabriela Gheorghișor

Lumea fără priviri
de Florea Miu

Vara Poeziei la Teatru
de Gabriel Chifu

Vara Poeziei la Teatru
de Horia Gârbea

Vara Poeziei la Teatru
de Nicolae Prelipceanu

Vara Poeziei la Teatru
de Paul Aretzu

Vara Poeziei la Teatru
de Cristian Liviu Burada

Vara Poeziei la Teatru
de Ionel Ciupureanu

Vara Poeziei la Teatru
de Nicolae Coande

Vara Poeziei la Teatru
de Bucur Demetrian

Vara Poeziei la Teatru
de Ioana Dinulescu

Vara Poeziei la Teatru
de Mihai Ene

Vara Poeziei la Teatru
de George Popescu

Nicolae Sava
de Mircea Bârsilă

O poetă uitată: Elena Farago
de Octavian Soviany

Poezie
de Ioan Radu Văcărescu

Viaţa ca o… paradă (vol. I)
de Jean Băileșteanu

Luiza îl invocă pe bunicul mort
de Corin Braga

vitrina cărților
de Nicolae Coande

O sticlă de plastic cu cântic de greieri
de Iulian Caragea

Mihai Cimpoi sau esența Ființei românești
de Tudor Nedelcea

Grigorian Rusu, o perspectivă a realităţii
de Cătălin Davidescu

Revista Argeş sub semnul exigenţei creatoare
de Ioana Dinulescu

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOLAE LABIŞ“, ediţia a XLIV-a, 2012

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a U.S.R.

Poeme
de Tony Hoagland

© 2007 Revista Ramuri