Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lumini de neocolit ajunse urgențe

        de Henri ZALIS

Există o categorie a scriitorilor revendicați după moarte, din interiorul lor valoric, ocolit – fără temei – ani la rând. Sunt, s-ar putea spune, oameni aruncați  de valuri în secretul unui destin clătinat. Ca și cum o apă agitată s-a limpezit încet, și vinovată de pământești întârzieri, retrăiește o revelație a ascunzișului, sub toate formele nelegitim.

Literatura română, din cuprinsul căreia numeroasele ei energii au  avut parte de receptarea adecvată, are acum prilejul să integreze celelalte individualități, cele dezvoltate de uitarea în care au vegetat. De care s-au îmbibat ca și cum propriul demon lasă în urmă lumini negre, judecăți dogmatice, discriminări ilogice.

Lupta a început încă din prăpastia totalitarismului. Prin anii ’80 un critic marcat de intimitatea lui M. Blecher cu suferința tragică, mă refer la Radu G. Țeposu, i-a consacrat un bun studiu monografic. Tot dintr-o situație–limită s-ar cuveni să localizăm alte contribuții, notorii în epocă, încă lăsate să ducă lipsă de editori.

Un adevărat complex al carențelor în opera de recuperare devine învingător dacă, fie și în treacăt, ne referim, liberi de motivări cronologice, la Adrian  Maniu, Sorana Gurian, Magda Isanos, Ilarie Voronca, Horia Stamatu, Emil Botta, H. Bonciu ș.a.  Cred că nu am epuizat lista; substanța ei amestecă, grevate de refrigerența unora dintre  noi, capricii ale memoriei, lacune critice, dezordini în raftul bibliotecii.

Nu întrevăd necesitatea gesticulației spectaculare. Ce ar repara ea  în esență? Totuși sunt instituții care pot lua inițiativa, metodică, perceptibilă, să  purceadă la lucru. Sunt institutele de profil ale Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, diverse Fundații notabile în operații de identificare și concretizare cu caracter reparator precum Institutul Cultural Român, Noua Europă etc.

O abulie inexplicabilă cunoaște Școala. E vorba de adevărata față a Ministerului Educației și Cercetării, conștient că nu va avea concursul Ministerului Culturii, azi mai mult ca oricând inactiv. Ministerul Educației, chiar potrivit cu sigla sa, are temeiuri să practice transpuneri educaționale de diverse tipuri, mai ales dacă ar stimula și promova lectura. Un concurs de talia celui de acum șase-șapte decenii, gândit ca preluare a strategiilor susținute de „Tinerimea română“ ar răspunde – în folosul celor care s-au despărțit, grație internetului, de beneficiile Cărții – cu precizarea punctelor albe pe harta restanțelor, încet-încet în dilatare continuă.

În acord cu asemenea proiecte a funcționat, exaltant de vie, „Casa  Școalelor“. Preț de multe decenii, trei-patru la număr cu siguranță, impulsionată de spirite cu anvergură intelectuală ca Ion Petrovici și Nicolae Bagdasar, instituția a dat mare  randament. Ne imaginăm noua „Casă a Școalelor“ în conturata ei materialitate ca un complex cultural după modelul interbelic. Asta înseamnă o editură, un oficiu investit cu acordarea de burse cadrelor didactice merituoase, dornice de specializare la nivel european și, în fine, acel birou inițiator de conferințe pentru marele public. Amintesc de sesiuni în colaborare cu Așezămintele N. Iorga, din Vălenii de Munte, de pe urma cărora  s-a născut falanga de vorbitori, pusă în valoare, paralel la sala Dalles și la matineul duminical de la Teatrul Național.

Decisiv, prin comparație chiar cu prestigioasa editură a Fundațiilor Regale,  „Casa Școalelor“ a marcat, valorificat, îmbogățit tiparul democratic al anilor ’30-45 prin vastul evantai de tipărituri puse în circulație la sediul din strada Berthelot și, în regim de gratuitate, la toate marile biblioteci școlare din liceele Capitalei dar și din provincie.

Pe când pregăteam ediția de „Corespondență“ Tudor Vianu (editura „Minerva“, 1970) l-am vizitat pe N. Bagdasar, cel care se contopise cu instanța în fruntea căreia s-a  aflat aproape trei lustre. Mi-a arătat, referitor la anii „misiei de foc“, cu o mândrie nedisimulată, că păstrase în arhiva personală scrisori de mulțumire venite de la Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Biberi, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade. Exprimau gratitudine pentru activitatea „indispensabilă sufletelor noastre“ (din epistola emisă de Ion Biberi). O lume întreagă s-a bucurat că la editura „Casei Școalelor“ se tipăreau, în medie, 40 de titluri anual cu caracter fie enciclopedic, fie pe teme istorice, filosofice, filologice. N. Bagdasar, care funcționase și în calitatea de secretar general al Societății române de filosofie în intervalul 1928-1945, a  prevăzut un buget special ca lucrări ale confraților săi, desigur deosebit de valoroase, să dispună de condiții decente de tipărire.

Mi s-a impus regretul distinsului domn că, pentru timpul respectiv, intrase în constelația de mijloace financiare, deși nu ar fi trebuit, afirma dânsul, să conteze „dominația economicului“. Lipsea o editură muzicală, deși îi aveam printre noi pe George Enescu, Dinu Lipatti, Tiberiu Brediceanu, alături de culegători de folclor admirabili. Mai zicea, preocupat de problematica  sensibilității naționale, că întregi capitole de creație se impun atenției în măsura în care pricepem că într-o societate sănătoasă nicio punte spre cunoaștere nu trebuie tăiată. Cred că asemenea regret semnifica seriozitatea de adaptare la cerințele formative ale celor ce au înțeles cât de utile sunt canalele de întâlnire ale populației cu modele de calitate din spectrul local și universal.

*

Restitui noțiunii de lectură înțelesul de regularitate. De claritate în alegeri, departe de ușurință impusă de amatorismul gustului, mai ales de nepăsare. Câtă vreme majoritatea adulților dar și a tinerilor tinde numai spre computer, meditația proprie lecturii dispare. Iar odată cu ea metoda de lucru în intimitatea căreia nu a încetat  să acționeze analiza de conștiință.

Orice tablou  comunicațional are un anume echivalent în lectură ca sursă și ca  mijloc de transplant ideatic. Dau un exemplu strict personal ca să concretizez cum exercițiul individual conduce spre cititor, altfel spus către marele public. La dimensionarea întregului care se numește „O istorie condensată a literaturii române“ am recitit o sumă de scrieri ca să le pot înrudi cu altele. A fost grija pentru eficiență sub veghea analizei de natură stilistică, estetică, procesualitate literară. Revin acum, sesizat de editor că se impune un nou tiraj, ca să constat că oricâtă condensare am practicat, tot au mai rămas opere și autori omiși de filtrarea la care am recurs.

Mi-a atras atenția o scrisoare, rămasă de la Sorana Gurian, în care prozatoarea, plecată în exil în anul 1947, stabilită la Paris, deplânge, în numele ei și al generației lui Mircea Eliade, angajarea silită „pe un drum de disonanțe“, complicat, presărat cu avataruri, al scriitorilor ce s-au smuls din vatra lor de origine ca să scape de politizare cu anasâna, pentru a rămâne oameni liberi.

Desigur nu reduc această mărturisire la un singur caz. El intră în granițe mult mai largi. Nu Sorana Gurian a fost constrânsă la schimbarea de orizont, de limbă, de înțelegere a contrastelor existențiale. La fel s-a întâmplat și cu alți confrați, refugiați de astă dată în exil intern de dragul respingerii „disonanțelor“.

Totuși e cert că cei mai derutați la început vor fi fost plecații din țară. Au confirmat-o condeie trăitoare în medii la început „străine“. Ștefan Baciu, Ilarie Voronca, însuși Constantin Virgil Gheorghiu au revelat, în termeni clari, cum au parcurs un traseu sufletesc, la început cețos, nesigur, chiar sumbru. Veneau în locuri pe care nu le cunoșteau, din direcții diferite și mergeau purtați de aluviuni, cu percutanțe, calibre de cert patetism, în pofida obișnuințelor esențiale cu care sosiseră. Am primit, cu concursul adresanților direcți, dovezi că despărțirea de propriul trecut fusese brutală, ca și  instalarea în refugiul solitar, din partea unor autori pe care i-am întâlnit aici, acasă. Îi amintesc pe Ben. Corlaciu, Ion Caraion, Mihai Ursachi, Damian Necula.

Pe cei mai mulți, cum au trăit, creat, luptat să nu fie recuzați, ne ajută lectura să-i scoatem din singurătate, să deschidem ferestre spre ceea ce s-a chemat aventura lor de-o viață.

Pentru valorile simbolice cu care ni se oferă astăzi, la o „Casă a Școalelor“ ca pe vremuri, s-ar cuveni să avem, exact în temeiul adevărului, și o „Casă a exilului“. Probitatea ei s-ar adăuga la acea luare de contact cu tipuri de civilizație, mlădieri plauzibile ale afirmării românești în alte climate.

Drumul acestora a fost revelat, din păcate, în puține cercetări. Dintre cele notabile, însă trecute cu vederea, merită confirmată lucrarea Evei Behring, exegetă germană a literaturii noastre, apărută în 2001, la editura „Fundației culturale române“, sub titlul „Scriitori români în exil (1945-1989)“. Autoarea oferă o utilă prezentare a câtorva direcții și familii de literați în lumea complexă a refugiului în care au ajuns. Reține atenția strădania depusă pentru stabilirea mecanismelor de funcționare a exilului literar în condiții de expulzare, fugă și, pe urmă, migrare legală din România a celor în căutarea carierei artistice, blocată sau deturnată acolo unde au debutat.

La „Casa Școalelor“, unde și-a publicat câteva cărți importante, Ion Biberi lăuda acel spirit junimist prelungit de clarvăzătorul N. Bagdasar în postjunimismul de  natură editorială, capabil de consecventă stimulare. Potrivit lui, vocațiile clădite pe temeiul binelui public revendică idealul cultural ca prioritar. Astfel că proiecte omagiale nu trebuie să lipsească. Ele dozează, amplifică somnolența fecundă a posterității. Cita, în sprijin, ediția T. Vianu, dedicată integralei Al. Macedonski, ca și circulația, tot în postumitate, a ediției realizate de Mircea Eliade pe împlinirile multiple ale lui B.P. Hasdeu.

Dacă Mircea Handoca a completat cât a putut travaliul reclamat de o „integrală“ Mircea Eliade, joncțiunea cu autori în schimbare de inspirație și de mediu cade în sarcina  viitorului. Precizez că voi reveni la unele aspecte abia atinse cu prezentele considerații. Le impune drumul genetic al autorilor, ca și traseul operei lor în lupta cu tensiunile istorice, politice, finalități greu de prevăzut, mai rar valorizate dacă înțelegerea critică nu merge mai departe.

Iar cel mai inovator demers invederat prin lectura Evei Behring se adresează, de astă dată, intransigenței lui Norman Manea și D. Țepeneag, însumării de perspective  la Mircea Eliade, exilului construit pe dominante problematice. Exegeta explică determinante  personale (autobiografice, dinamizate antidictatorial) ca să constate unitatea vocilor ori de câte ori insurgența sau dizidența aproprie spiritele, le integrează într-un singur curent.

 

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri