| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Tony HoaglandTony Hoagland s-a născut pe 19 noiembrie 1953, la Fort Bragg, Carolina de Nord, SUA, fiu al unui medic militar. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iowa şi are un masterat în literatura engleză la Universitatea din Arizona. Este autorul unor poeme pertinente şi pline de duh, având ca sursă de inspiraţie viaţa şi cultura americană contemporană. A publicat patru volume de poezie: Unincorporated Personas in the Late Honda Dynasty (Graywolf Press, 2010); What Narcissism Means to Me (2003); Donkey Gospel (1998) şi Sweet Ruin (1992). Pentru creaţia sa poetică a primit două burse de cercetare (National Endowment for the Arts, Provincetown Fine Arts Work Center) şi importante premii literare (O. B. Hardison Prize for Poetry and Teaching de la Folger Shakespeare Library, Jackson Poetry Prize din partea revistei Poets & Writers, cât şi Poetry Foundations 2005 Mark Twain Award pentru contribuţia sa din domeniul umorului în poezia americană. Poemele şi eseurile sale despre poezie au fost publicate în periodice din întreaga lume.În prezent, predă cursuri de creaţie literară la Universitatea din Houston şi Warren Wilson College. Într-un interviu cu Miriam Sagan despre influenţele resimţite în poezia sa, Hoagland a răspuns: ,,Dacă ar fi să mă plasez pe un grafic estetic, punctul pe care l-aş alege ar fi echidistant şi anume, între Sharon Olds şi Frank OHara, între confesional (acolo unde am început) şi social (spre care mă îndrept acum). În 2002, cu ocazia decernării premiului pentru literatură al Academiei Americane de Arte şi Litere, un reprezentant al acestei prestigioase instituţii a afirmat că: ,,Imaginaţia lui Hoagland cutreieră palpitant printre moravuri, atitudini morale, experienţe sexuale şi maniere de discurs liric şi candid, intim, dar şi săbatic. 1. Avionul Uneori îmi doresc să fiu afară, la poarta din spate, pilind benzină de avion cu băieţii, din ce în ce mai gălăgioşi, pe măsură ce dozele goale ne scăpau din labe ca rachetele căzând pe Pământ şi noi ne avântam printre stelele verii. Vară. Imensul fluviu ceresc planează deasupra noastră purtând asteroizi şi negură, peşti orbi şi schelete îmbrăcate în costume spaţiale ponosite. Pe Pământ oamenii îşi sărbătoresc glabritatea şi e foarte bine, un fel de a lăsa viaţa să zboare din doză, desfăcând sticla şi lăsând efervescenţa să ţâşnească prin gâtul strâmt şi meschin. Iar acum greierii intră în priză la unison, apoi licuricii scapără în puncte şi linii în iarbă, ca punctuaţia în poeme labirintice, poveşti false despre sex, rostite de cineva în întuneric, deşi în fond nu le ascultă nimeni. Privim în noapte de parcă ne amintim planeta întreagă, luminoasă de unde am venit cândva şi unde nu avem voie să ne întoarcem niciodată. Suntem uimiţi de cât de mult ne doare. Am da oricât pentru ce avem acum.
2. Norocosul Dacă ai noroc în viaţa asta ajungi să-ţi ajuţi duşmanul aşa cum am ajuns s-o ajut eu pe mama când era slăbită nu putea spune nu. În cada mare smălţuită pe jumătate plină cu apă pe care o potrivisem tocmai bine am aşezat scheletul de copil ce ajunsese. Genele-i palpitau când îi săpuneam şi clăteam pântecul şi pieptul ruina necăjită a coastelor şi norul cărunt încâlcit dintre picioare.
cu cartea deschisă pe genunchi ascultam aerul mişcându-se zgomotos înăuntru şi înafara plămânilor ei negri cu mintea plină de o preţuire plină de sevă ca muzica uimit de simetria şi norocul care-mi oferă şansa să-mi plătesc greaua datorie de pedeapsă şi dragoste cu dragoste şi pedeapsă. Într-o zi i-am ţinut paharul cu băutură în aerul ruşinat dintre scaunul cu rotile şi cadă până când m-a implorat ca un copil un act de cruzime pe care l-am înţeles amândoi era străvechea bucurie irezistibilă a puterii asupra slăbiciunii. Dacă ai noroc în viaţa asta vei ajunge să ridici linguriţa cu îngheţata rece de odinioară la gura încrezătoare de marionetă a vechiului tău duşman pentru că papilele gustative nu s-au stricat pentru că există o legătură între voi iar dulcele e dulce în orice limbă. 3. De ce sunt tinerii urâţi Ei au mici tractoare în sânge şi toată ziua tractoraşele urcă şi coboară prin braţe şi picioare, prin clavicule şi capete. De aceea urlă şi zbiară şi trântesc halterele în suporturile lor zornăitoare, făcând metalul să sune ca picamerele pe fier, ca puşcăriaşii care-şi zornăie lanţurile.
dau aparatul stereo la maximum până încep să tremure semafoarele şi sparg timpanul poliţistului care trece. Testosteronul e un drog, şi ei zic că nu, nu. Asta până când sunt copleşiţi şi-şi pocnesc prietenul peste faţă de bucurie, sau fac o glumă despre sos sau găuri fără fund cu o chelneriţă între două vârste care le aşază blând farfuria în faţă. Dacă sunt groteşti, dacă ceea ce spun sau fac este adesea nimic mai mult decât un fel de flatulenţă psihopată, este numai din cauza tractoarelor, tractoarelor din sânge, care le revitalizează motoarele, le mestecă gazonul din artere şi vene. Este tractorul testosteronului care urcă mereu movila de noroi a lumii şi-l trage pe tânăr în spatele ei cu un lanţ de picior. În duhoare şi zgomot, în norii ratării infecte acolo locuiesc ei. Tractoarele îi fac ceea ce sunt. Pentru ei a fi om arată ca o boală.
4. Gramatică Maxine, după un weekend cu prietenul ei, zâmbeşte ca o pisică mare şi zice că e ca un verb conjugat. Făcuse complement direct cu un pronume de persoana a doua pe nume Phil şi când intră în încăpere, toţi se întorc. Un fel de lumină îi răzbate dinspre cap. Chiar şi muşcatele par curioase, iar albinele, de-ar fi acolo, ar bâzâi cu suspiciune în jurul părului, căutând uşa prin haloul său. Suntem toţi atraşi de parfumul bucuriei în fermentaţie, toţi am încercat să aprindem un foc şi poate într-o zi va arde de la sine. Între timp ea e singura dintre noi capabilă să suporte ideea propriei frumuseţi, iar când vedem asta, ceea ce facem e firesc ne scoatem mâinile arse din buzunare şi aplaudăm. Prezentare şi traducere de Victor Olaru |