Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De la Cotidianul la Philip Roth

        de Gabriel Chifu

Cu câteva săptămâni în urmă, în Cotidianul on-line, am citit ceva halucinant, care m-a făcut să cred că ne-am întors în timp, în anii 50, la începutul perioadei comuniste, când, cu o violenţă de neimaginat, oameni fără vină erau judecaţi şi condamnaţi prin acuzaţii mincinoase şi falsificări strigătoare la cer. Ca să arate cât de rău a fost ICR-ul condus de Patapievici (în paranteză fie spus, în mandatul lui H.-R. Patapievici, ICR a fost una dintre cele mai performante instituţii culturale de la noi, având un program coerent şi viabil de promovare a valorilor româneşti în lume, cu remarcabile sincronizări, fără acea supărătoare notă de provincialism obosit!), în ziarul amintit s-a găsit cineva care să acuze Institutul că a cheltuit banii („poporului”?) pe traducerea unor cărţi mizerabile şi, pe deasupra, pornografice, ceea ce, concluzie la îndemână, este intolerabil. Exemplul ales? Mircea Cărtărescu, cu Orbitor. Aripa dreaptă. Metoda folosită pentru demonstraţia tezei? Citarea prin desprindere din context. Se decupează fraze, propoziţii, sintagme risipite în cele aproape 600 de pagini ale romanului, se lipesc una de alta şi prin aglomerare se dă impresia că tot romanul ar fi o colecţie de obscenităţi insuportabile. Sigur, vremurile s-au schimbat şi nu mai poţi distruge pe cineva prin asemenea culpe inventate. Dar să reţiem intenţia şi metoda: ele au rămas aceleaşi ca în anii 50.

În realitate, Orbitor. Aripa dreaptă, împreună cu celelalte două volume din ciclul Orbitor, reprezintă o operă de ficţiune de o frumuseţe tulburătoare, unul dintre cele mai ample, mai îndrăzneţe şi mai înnoitoare proiecte literare româneşti, carte spectaculoasă a descoperirii de sine şi a aşezării eului în lume, carte totală, alternând magistral planurile, de la poemul oniric la proza de un realism crud, carte cu uimitoare izbânzi ale scriiturii. Ar trebui, gândesc, să mi se acorde credit şi să fie luate în seamă aprecierile mele entuziaste despre acest scriitor şi literatura sa. Şi aceasta, din mai multe motive. Întîi, fiindcă ele nu vin de la cineva care este prieten, apropiat al lui Mircea Cărtărescu şi care poate fi suspectat că, vorbind astfel, exprimă cine ştie ce interese de grup etc. Şi doi, fiindcă scriu eu însumi literatură, iar sentimentul de rivalitate, de invidie m-ar îndemna, dimpotrivă, să-i aplaud pe cei care-l minimalizează pe un competitor atât de puternic. De ce îl laud? Mi se pare că e obligatoriu ca fiecare dintre noi să-şi păstreze onestitatea şi să recunoască meritele altora, chiar dacă, prin comparaţie, acest fapt este inconvenabil pentru propria noastră persoană.

După procedeul celor de la Cotidianul şi anume, condamnarea cu „mânie proletară”, în numele unor înalte exigenţe morale (în cazul de faţă, în numele unui strâmb, ipocrit puritanism), în anii 50 se arestau oameni, se condamnau oameni şi li se distrugeau vieţile. Repet, nu cred că mai e posibil aşa ceva. Oricum, prin această metodă a colajului de propoziţii desprinse din context, putem face praf orice capodoperă. Mă întreb, dacă i s-ar aplica „grila de lectur㔠de care a avut parte Mircea Cărtărescu în Cotidianul, ce s-ar alege, de pildă, de un roman aşa cum este Complexul lui Portnoy de Philip Roth, roman pe care îl consider de mare valoare, însă violent în limbaj şi scandalos prin sexualitatea exhibată ce aminteşte de marchizul de Sade? Dezastru, probabil scriitorul american ar fi pus la zid şi executat sumar.

Şi totuşi, o carte cum este Complexul lui Portnoy, prin curajul ameţitor, prin sinceritatea totală, prin lipsa oricărei edulcorări în felul în care este cântărit insul (în raport cu ceilalţi şi cu sine însuşi), mi se pare de o importanţă ieşită din comun: acest roman împinge înainte teribil de mult viziunea despre ce înseamnă omul dincolo de tabuizări, de false pudori, iar de pe urma inovaţiei pe care o reprezintă pentru epică romanul lui Roth au de câştigat toţi prozatorii, de oriunde ar fi ei şi în orice limbă ar scrie ei. Descoperirea lui Roth, urma lăsată de el asupra viziunii despre individul uman sunt de neşters şi, de la el, de neocolit. Personajul său, Alexander Portnoy, se supune la o minuţioasă şi nemiloasă operaţie de demistificare, de înlăturare a măştilor, a clişeelor, a convenţiilor prin care vinovata decenţă ne sileşte să ne privim noi pe noi înşine şi să ne descriem – eronat, fireşte. Toţi avem secrete pe care preferăm să le ţinem ascunse, toţi avem teritorii spre care nu ne îndreptăm privirea şi asupra cărora, deci, păstrăm tăcerea. Ei bine, revolta lui Alexander Portnoy este îndreptată împotriva acestei atitudini care denaturează, falsifică realitatea. Personajul din acest roman e aidoma cuiva care, dorind să ajungă la sine însuşi, oricât l-ar costa asta, îşi leapădă toate chipurile de împrumut, renunţă la orice machiaj ce l-ar înfrumuseţa, se expune gol, aşa cum e, înfruntând prejudecăţile: ca păpuşile ruseşti care se deschid una după alta sau ca foile verzei ori ale cepei care se dau la o parte până se ajunge la miezul ultim, astfel păşeşte el spre adevărul de profunzime al insului. Sunt puse sub lupă relaţia lui Alexander cu părinţii, resimţirea marii diferenţe faţă de aceştia, apoi condiţia sa de minoritar în America, afirmarea tulburătoare a evreităţii sale şi, la fel de răspicat, afirmarea rezervelor sale faţă de grupul etnic căruia îi aparţine (de amintit aici memorabila vizită în Israel, unde ceea ce constituia în mintea sa excepţie, minoritate, devine regulă, majoritate), neasumarea religiei. Dar, mai cu seamă, e pus sub lupă propriul său corp, e mărturisită sexualitatea sa excesivă şi ieşind din ceea ce înţelegem de obicei prin trinitatea normalitate-măsură-conformism (este antologică, de neuitat descrierea practicilor din adolescenţă ale lui Alexander şi apoi a legăturilor sale „dezmăţate”cu câteva femei şi, în special, cu Maimuţa, Mary Jane Reed). Toate acestea sunt, cum spuneam, trepte pe o scară a revelării de sine, a ajungerii la adevărul personal netrucat şi au darul să impună în mintea noastră un personaj puternic, şocant prin autenticitate, în fond, nou, original. N-aş vrea să închei aceste sumare referiri la romanul lui Roth, fără a menţiona numele traducătorului, George Volceanov, care a reuşit o performanţă rară. Romanul lasă impresia că a fost gândit, scris în româneşte, într-o limbă română extraordinar de vie, plină de seve.

© 2007 Revista Ramuri